Rahmaninov, respiraţia liturgică a simfoniei

Serghei Rahmaninov, unul dintre cei mai mari compozitori şi pianişti din secolul al XX-lea, s-a născut la Oneg, în apropiere de Novgorod, la 1 aprilie 1873, într-o familie de nobili care slujise ţarilor încă din secolul al XVI-lea. Părinţii, amândoi buni pianişti, risipiseră din nefericire mare parte din averea familiei, rămânându-le doar o proprietate la Oneg, loc în care Rahmaninov va lua primele sale lecţii de pian cu mama sa. Nici unul dintre părinţi nu a observat vreun talent remarcabil la micul Serghei, până spre vârsta adolescenţei. Obligată din cauza datoriilor să vândă proprietatea de la Oneg, familia s-a mutat la Sankt Petersburg, iar Serghei a fost înscris la Conservator; ulterior va pleca la Moscova, unde va lua lecţii de pian cu renumiţii maeştri ai vremii, Nikolai Zverev şi Alexander Siloti. A luat şi lecţii de contrapunct cu Serghei Taneev şi de teorie şi compoziţie cu Anton Arsenski. Rahmaninov a terminat cu succes Conservatorul, obţinând numeroase premii şi medalii (Marea medalie de aur, 1892) şi a rămas la Moscova, devenind mai cunoscut ca dirijor şi compozitor decât ca pianist. Odată cu izbucnirea sângeroasei revoluţii bolşevice în 1917, Rahmaninov, fiu de nobil, şi-a dat seama pe bună dreptate că nu va fi în siguranţă în „noua Rusie a Sovietelor“ şi a părăsit ţara împreună cu soţia şi cele două fiice ale sale. După o perioadă în care a stat în Danemarca, unde a susţinut numeroase concerte, remarcându-se şi ca strălucit interpret, s-a stabilit în Statele Unite, la New York. Deşi în patria natală compoziţiile sale au fost multă vreme interzise de comunişti, Rahmaninov a cunoscut o etapă americană deosebit de fertilă pe planul creaţiilor muzicale, compunând strălucitele concerte de pian, datorită cărora a câştigat faima şi recunoaşterea internaţională.

Muzica bisericească - sursă de primă mână în reîntoarcerea la rădăcinile muzicii

Rahmaninov a fost un credincios fiu al Bisericii Ortodoxe, dragostea sa pentru biserică, în general, şi pentru muzica psaltică, în particular, manifestându-se din copilărie. Deşi, copil fiind, era un băieţaş plin de neastâmpăr, uneori chiar obraznic, totuşi, în biserică, trăda o smerenie profundă, trăind mereu în genunchi momentele liturgice. Înspre acceptarea şi trăirea sinceră a smereniei ca virtute de căpătâi a creştinului, Serghei fusese influenţat de bunica sa, o femeie înţeleaptă şi ataşată cu toată fiinţa sa de tot ceea ce înseamnă viaţa Bisericii. Mai târziu, Rahmaninov avea să-şi amintească: „Petreceam ore întregi în catedralele din Sankt Petersburg - Catedrala Kazan, Catedrala «Sfântul Isaac» şi celelalte. Uneori, din când în când, la serviciul religios participau cele mai bune coruri psaltice. Încercam să ocup în biserică un loc cât mai bun şi încercam să nu pierd o notă din acea slăvită muzică. Mulţumită memoriei mele excelente nu aveam nici o problemă în a-mi reaminti tot ceea ce se cântase în acel sfânt lăcaş“.

Dragostea sa pentru psaltica rusă avea să se concretizeze în două mari lucrări corale: Liturghia şi Vecerniile. Ceea ce a declanşat impulsul creativ poate fi identificat în curentul de „paleografie muzicală“, care caracterizează gândirea şi creaţia muzicală rusă în perioada dintre secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Interesul creativ al muzicienilor ruşi se rotea în jurul psalticii, inspiraţia lor se odihnea în armoniile psalticii, muzica bisericească fiind socotită drept o sursă de primă mână în privinţa reîntoarcerii la rădăcinile muzicii: erau studiate cânturi, imne, manuscrise străvechi, din secolele al X-lea, al XI-lea... În Liturghia, Rahmaninov rămâne adeptul compozitorilor de dinaintea sa şi realizează o operă caracterizată nu prin prezenţa notei personale, originale, ci prin încercarea de a păstra graniţele stabilite de canoanele bisericeşti, cu referire la Sfânta Liturghie. Această lucrare a fost terminată în 1910. Înaintea sa, cea mai cunoscută tentativă de transpunere corală a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur fusese realizată de Piotr Ilici Ceaikovski, dar Biserica rusă a condamnat-o, catalogând-o drept „frivolă“. Aşa cum era de aşteptat, datorită canoanelor şi practicii liturgice milenare, nici opera lui Rahmaninov (deşi compozitorul dorea acest lucru) nu a primit acceptul de a fi interpretată în cadrul serviciului divin, dar, de data aceasta, Biserica nu a mai criticat această lucrare corală, dimpotrivă, socotind-o: „încântătoare... dar pe o asemenea muzică e greu să te rogi; nu este muzică bisericească“.

A pus pasaje întregi din muzica psaltică rusă în aranjamente simfonice

O altă slujbă străveche din cultul ortodox a constituit sursă de inspiraţie lui Rahmaninov: lauda Vecerniei. El a compus această lucrare în mai puţin de două săptămâni, la începutul lui 1915, la puţin timp după izbucnirea Primului Război Mondial. Rahmaninov îndeplinea funcţia de inspector de muzică la Liceul nobiliar pentru fete din Moscova, post în care îi revenea ca obligaţie şi realizarea, organizarea de evenimente muzicale, menite să susţină efortul de pe front al Rusiei. În cadrul acestei preocupări, a compus şi Vecerniile sale, realizarea primind recunoaşterea imediată şi unanimă a criticilor şi a publicului. Deşi Rahmaninov a creat opera în graniţele creaţiei liturgice (folosind cântul znamenny la baza majorităţii construcţiilor sale melodice), ritmul şi limbajul armonic al lucrării sale sunt deosebite de muzica omofonă tipică repertoriului ortodox moştenit din veacurile trecute. Cea mai bună ilustrare a îmbinării dintre canoanele muzicale psaltice şi noua viziune a compozitorului rus o reprezintă Imnul către Maica Domnului (Vyelichit dusha moya), unde armoniile rahmaninoviene însoţesc refrenul Chestnyeshuyu Kheruvim (Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită decât serafimii). Fără îndoială, ca şi în cazul Liturghiei, Vecerniile sunt o lucrare simfonică, cu neputinţă de a fi inclusă în cultul liturgic tradiţional ortodox. Cu toate acestea, este impresionant travaliul creativ depus de Rahmaninov, efortul său compozistic de a transpune pasaje întregi din muzica psaltică rusă pe aranjamente simfonice. Realizări demne de menţionat, în acest sens relevat mai înainte, sunt: Raza plină de bucurie (melodie din tradiţia kieviană), Lăudat fie Domnul, Lăudaţi Numele Domnului, Binecuvântat eşti Doamne, Slavă întru cei de sus..., Astăzi este ziua mântuirii, Când Te-ai Înălţat, Tu, Doamne (ultimele două din tradiţia znamennă). Din 15 cântece, 9 poartă în mod intenţionat timbrul originalelor psaltice.

S-a folosit de artă pentru a-i apropia pe oameni de Dumnezeu

Hrănit şi crescut duhovniceşte şi muzical cu creaţiile Tradiţiei Sfintei Biserici, Serghei Rahmaninov a compus muzică simfonică, dar care păstra în interiorul său intim izvoarele psalticii străbune. El spunea către cei care erau nedumeriţi de înclinaţia sa religioasă, despre dragostea sa faţă de slujbele Bisericii: „Iubesc cântarea bisericească. Vedeţi, precum cântul popular, aşa şi psaltica a slujit drept izvor primar a tot ceea ce muzica rusă a născut“. Rahmaninov a înţeles rolul înălţător al artei şi s-a folosit ca atare de artă pentru a-i apropia pe oamenii epocii sale de Biserică, de Dumnezeu. Trebuie să evidenţiem faptul că aceste două opere evocate mai sus, Liturghia şi Vecerniile, au fost şi sunt încă deosebit de gustate de publicul occidental, nefiind lipsit de semnificaţie actul de interpretare al lor în vechile catedrale gotice care au înflorit, odinioară, pe tărâmurile Apusului. Poate că sufletul creştinului acelor părţi de lume, ascultând temele psalticii ruse transpuse în arhitectonici simfonice, stabileşte o legătură duhovnicească, ce depăşeşte graniţele trecutului, cu Tradiţia milenară a Bisericii.