Raiul, ca poartă a inimii

Singurul film tarkovskian în care se vorbeşte explicit (dar episodic şi ambiguu) despre lumea de dincolo este "Andrei Rubliov". Într-o secvenţă, tânărul Andrei are o întrevedere (în vedenie sau în vis) cu maestrul său decedat Teofan Grecul. "Cum e acolo, în Rai?", îl întreabă ucenicul. "Crezi c-am ajuns în Rai?! Aici nu e nici pe de parte aşa cum se zice!", răspunde enigmatic, ca odinioară în viaţă, scepticul Teofan. Vestitul iconar venit din părţile Greciei (în viaţă, mirean) nu a ajuns în sinaxare (ca, de altfel, cea mai mare parte a cobreslaşilor săi de aiurea, mulţi anonimi ori rămaşi în istorie cel mult cu un nume). Cronicile vremii menţionează prea puţine despre el, ca şi despre ucenicul său, Cuviosul Andrei, cărora cuplul scenaristic Koncealovski-Tarkovski a trebuit să le compună biografia pornind de la date istorice minimale - un motiv în plus pentru a împrumuta pe peliculă stilul laconic al relatărilor cronicăreşti.

Fără a asalta taina sfinţeniei, ale cărei intimităţi îi rămân obscure artistului secolului al XX-lea, Tarkovski e interesat de căutările monahului Andrei. Ucenic al stareţului Serghie de Radonej, pustnicul văzător cu duhul al tainelor Sfintei Treimi, Cuviosul Andrei ştie că "numai prin rugăciune sufletul poate trece de la cele văzute la nevăzute". Dar urcuşul spre cele ale Duhului se produce lent, după cufundarea în iadul disperării şi parcurgerea răbdătoare a căii calvarului.

Privit prin fumul de pucioasă al pogromurilor tătăreşti sau prin vitriolul trădărilor băştinaşe, Raiul ceresc pare o utopie; şi, totuşi, cum altfel, decât din lumina lui se poate zugrăvi Învierea? Monahul Andrei, martor la neantul pustiitor al istoriei, vrea să cunoască Raiul, ca să îl poată picta şi să devină izvor de lumină pentru ai săi; în schimb, prezentul îi oferă numai silnicii şi scene ale infernului.

Cum să pictezi Împărăţia lui Dumnezeu, când aerul rugăciunii îţi este spintecat de iataganele barbarilor? Cum să zugrăveşti Judecata din Urmă, când fraţii tăi sunt supuşi zilnic, prin foc şi sabie, unui aspru şi silnic judeţ? Este sau nu legitimă claustrarea între porţile elevate ale meşteşugului artistic, când neamul tău geme sub ocara păgânilor? Monahul zugrav nu poate să răspundă, mai precis, nu găseşte în sine puterea de a izvorî acea rază de speranţă tămăduitoare, de care semenii săi au atâta nevoie. Refuzând să picteze, el se cufundă împreună cu confraţii săi în cuptorul Babilonean al vremuirii, aşteptând, în pacea aspră a legământului tăcerii, răspunsul lui Dumnezeu. "Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!". Răspunsul ceresc va veni pe calea auzului, prin glasul clopotului făurit de orfanul Boris, a cărui chemare Cuviosul Andrei o va auzi imediat.

Recucerirea raiului interior se află în relaţie directă cu recâştigarea speranţei şi, implicit, a motivaţiei de a picta. Siluetele înalte şi străvezii, uşor aduse de spate ale Apostolilor, privirea blândă a Mântuitorului, liniştea lină şi nelumească a Sfintei Treimi: elementele magnificelor fresce sunt descompuse de directorul de imagine Vadim Iusov în planuri-detalii desfăşurate în tuşe cinematice neaşteptate, scurte şi frânte, descriind o grafie aproape "cubistă" (amintind de pensulaţia lui Paul Cezanne), aflată în consonanţă cu muzica cerebrală, uşor sincopată a lui Viaceslav Ovcinnikov, sugerând surpriza şi stângăcia omului contemporan în faţa sacrului, inadecvarea sensibilităţii lui de tip analitic pentru primirea epifaniei. Ceva din "tracul" sau reticenţa acestuia în faţa contactului cu sfinţenia se resimte în distanţarea lăuntrică impusă de muzica abstractă şi montajul secvenţei finale. Iată o uşă deschisă spre porţile cerului, într-o Rusie sovietică a deceniului VII, iată şi (imperceptibil întreţesută în textura filmică) o mărturisire a rezistenţei mentale a modernităţii secularizate, chiar şi a celei mai elevate şi mai disponibile interior, în faţa epifaniei!