Biografii greci relatează în scrierile lor unele amintiri despre monahii români mai puțin cunoscuți de conaționalii lor, care au trăit în a doua jumătate a secolului XX, în special în timpul regimului
14 Noi, 2024
Rana care vindecă
Hristos a înviat! Nu e deznodământul unei Vieţi, ci Începutul împărtăşirii din Duhul ei de către fiecare dintre noi. Fericiţi, într-adevăr, cei care "n-au văzut şi au crezut", dar fericit şi acela căruia i s-a spus: "Pentru că M-ai văzut ai crezut!" (In. 20:29) - Toma, căruia prea uşor îi spunem "necredinciosul".
Să recunoaştem, suntem undeva în sufletul nostru afinii Apostolului, căci sâmburele îndoielii, al scepticismului, al neîncrederii îşi găseşte măcar câteodată loc şi-n inimile noastre... Dar e mai mult decât atât. Împărtăşim cu Geamănul nevoia omenească, poate nu prea omenească totuşi, de a da simţurilor ce e al lor. Nu, urechea nu ne minte, şi nu, ochiul nu ne-nşală. Dar vorbim aici nu atât de a asculta şi a privi, cât mai ales de a atinge şi a vedea, sau, nuanţând în sensul sublinierii intenţionalităţii, a pipăi şi a privi. Aproape sinonime în textul biblic citat, unde e vorba de mai mult decât o subordonare a simţurilor faţă de credinţă sau decât o fugară sinestezie. Toma face oficiul testării unei realităţi mai înalte decât cea transparentă doar în litera textului. Toma, cel reprezentat în picturi din secole trecute cu un instrument de scris amintind de însăşi suliţa ostaşului care a împuns coasta lui Hristos, Toma, cel care vrea nu să atingă şi să vadă, ci să atingă ca să vadă şi astfel să-şi poată crede ochilor şi urechilor, Toma e cel a cărui cerbicie depăşeşte miza controlului unei identităţi, înscriindu-l pe o orbită ce ni-l dezvăluie cutremurător de... asemenea nouă. Toma nu pune în discuţie nişte stigmate oarecare - ci are nevoie să-şi întemeieze credinţa în propria înviere. Toma e cel care "răspunde", conştient că se împărtăşeşte din Viaţa Însăşi: "Domnul meu şi Dumnezeul meu!" (In. 20:28). Depăşirea scindării interioare marchează astfel pentru Apostol o transformare, o primenire a fiinţei pornind de la zona atât de încărcată de mister a pielii şi a ochiului... e atât de frumoasă încăpăţânarea Apostolului, fiind atât de autentică! Nu putem să nu ne ducem cu gândul, astfel, la Ziua a şasea a Creaţiei şi la "deschiderea ochilor" primilor doi (oameni) acompaniind Căderea şi Izgonirea din Eden. Pielea lui Adam şi a Evei dinainte şi de după cădere, pielea lui Hristos dinainte şi de după Patimi şi Înviere... necredinciosul Toma e, iată, Apostolul poet. Şi-atunci, cu ce ochi să ne privim propria condiţie a corporalităţii, decât cu ochii lui Toma, deschişi parcă în arc peste timp până la acel moment la fel de încărcat de poezie al încălcării interdicţiei şi al primirii sancţiunii? În optică creştină, pedeapsa dintâi marchează promisiunea Vindecării. Desăvârşirea ei o realizează însă, în aceeaşi optică aparent paradoxală, tocmai Rana pe care Toma nu se mulţumeşte doar să o contemple. E Rana care vindecă... şi de aici gândul curge în rugăciune.
.jpg)
