Răsăritul răsăriturilor

Gândul la moştenirea Raiului însoţeşte pe creştin de-a lungul întregii sale vieţi. Despre această grădină minunată, numită Eden în Cartea Facerii (2, 7), aflăm că a fost sădită de Dumnezeu "spre răsărit" şi în ea au fost aşezaţi primii oameni. Localizarea sa a preocupat de-a lungul vremii atât pe evrei, cât şi pe creştini. În Apocrifa lui Enoh (cap. 9) se spune că Raiul ar fi situat undeva în răsărit, deschis până la al treilea cer, însă nu este accesibil oamenilor decât după ce s-au săvârşit din viaţa aceasta. Apostolul neamurilor povesteşte şi el că a fost răpit până la al treilea cer, unde a auzit "cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască" (2 Cor. 12, 2-4). Sfinţii Părinţi au diferite păreri, unii spunând că Raiul ar fi o realitate pământească, alţii că ar fi în cer, iar alţii că este vorba despre un simbol al perfecţiunii, la care suntem chemaţi să ajungem. Geografii medievali l-au căutat şi ei, astfel că îl localizau pe hărţi, tot undeva în Extremul Orient, până în secolul al XV-lea. Astăzi tehnologia a evoluat foarte mult, însă paradisul nu a fost găsit, devenind în mintea multora un simplu mit al începuturilor.

Pentru creştin însă, Raiul are îndeosebi o altă dimensiune şi se referă la un răsărit cu totul altfel decât cel geografic. Credinciosul îşi găseşte odihna aici, însă nu numai după moarte, ci încă din timpul vieţii pământeşti, fiindcă gustă bucuria Raiului la Sfânta Liturghie. Raiul nostru este Hristos, aşa cum cântăm în troparul de la Naşterea Domnului: "cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat (…) să Te cunoască Pe Tine Răsăritul Cel de sus…" Magii ei înşişi veneau din Răsărit, însă au căutat pe Mesia către apus, dovedind că nădejdea lor şi a noastră nu se referă la dimensiunile geografice.

Autorul Acatistului Mântuitorului foloseşte aceeaşi metaforă, în condacul al zecelea, pentru a vorbi despre venirea Domnului la noi: "Vrând să mântuieşti lumea, Răsăritule al răsăriturilor, venind către apus, la firea noastră cea întunecată, Te-ai smerit până la moarte; drept aceea s-a preaînălţat numele Tău mai mult decât tot numele şi de la toate făpturile cereşti şi pământeşti auzi: Aliluia!"

Din acest imn aflăm că Domnul Hristos este asociat cu Raiul, cel situat în răsărit, dar mai mult decât atât, El e "Răsăritul răsăriturilor". Împărăţia Sa este mai mult decât restaurarea fericirii adamice din Rai, fiindcă acolo au fost posibile ispita şi păcatul, iar prin ele moartea, în timp ce în Împărăţia lui Hristos, în Ierusalimul cel Ceresc, "moarte nu va mai fi" (Apoc. 21, 4), căci nu ar putea să răsară stricăciunea din locul unde se află Izvorul Vieţii.

Condacul al zecelea din Acatist ne spune că Domnul a venit în lume ca să o mântuiască. Simbolic, El, Soarele dreptăţii, vine către apus, către "firea noastră cea întunecată". Apusul a fost asociat mereu de creştini cu ţinutul tenebrelor, locul unde dispare soarele ca să reînvie dimineaţa. De aceea nu ne închinăm către apus, ci către răsărit. De asemenea, nu întâmplător bisericile sunt îndreptate spre răsărit, iar creştinii adormiţi întru Domnul sunt îngropaţi cu faţa spre răsărit, de unde vine lumina. Tot dinspre răsărit se crede că va veni Fiul Omului, în zilele cele mai de pe urmă, ca să judece lumea.

Modul în care Domnul a venit la noi nu a fost însă unul triumfător, nu ca un Împărat al lumii, ci ca un om, smerindu-Se şi luând asupra Sa păcatele noastre şi moartea. Imnograful se foloseşte aici de câteva versete din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Filipeni (2, 7-11), cunoscute în dogmatica ortodoxă drept versetele kenozei, adică ale "micşorării" Logosului divin la statutul de om. Aici Apostolul spune: "S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi I-a dăruit Lui nume, mai presus de orice nume, Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt…".

Este interesant faptul că autorul condacului spune despre Domnul că aude numai de la făpturile cereşti şi pământeşti cuvântul de laudă "Aliluia", neamintind nimic despre cele dedesubt. Domnul are putere asupra întregii lumi, chiar şi asupra diavolilor, însă aceştia, deşi se închină şi Îl mărturisesc (Marcu 3, 11), sau, după cum spune şi Apostolul Iacov (2, 19) "demonii cred şi se cutremură", nu Îl slăvesc. Noi însă ne asemănăm îngerilor şi slăvim pe Cel care ne-a mântuit şi ne-a scos din robie, cu strigătul "Aliluia", care înseamnă: "Slăvit să fii, Doamne!"