Răsplata lui Dumnezeu pătrunde în cugetul celui care se roagă precum o rază de soare

Să nu încetăm niciodată să aducem rugăciuni pentru aproapele, căci rugăciunea este armă puternică, comoară fără fund, bogăţie care nicicând nu se risipeşte, liman ferit de furtună, pricină a liniştii; este rădăcină, izvor şi mamă a mii de lucruri bune şi întrece în putere chiar şi stăpânirea împărătească. Deseori s-a văzut că, atunci când purtătorul coroanei împărăteşti este cuprins de febră şi zace în pat arzând, îi vin spre ajutor medici, paji, vindecători şi generali, însă nici arta medicinii, nici prezenţa prietenilor, nici îngrijirea slugilor, nici mulţimea leacurilor, nici luxul tratamentelor, nici abundenţa bunurilor şi nimic altceva dintre cele omeneşti nu are putere să uşureze în vreun fel povara bolii, însă, dacă ar intra cineva care este înzestrat cu dreptul de a-i vorbi lui Dumnezeu, numai să se atingă de trupul acestuia şi să facă o rugăciune curată pentru el şi va pune pe fugă întreaga boală.

Şi exact acolo unde bogăţia, mulţimea îngrijirilor, ştiinţa medicilor şi măreţia împărătească au fost lipsite de putere, a avut această putere rugăciunea unuia care deseori se întâmplă să fie sărac şi să se hrănească din pomană.

Când vorbesc de rugăciune, nu mă refer la simpla bolborosire plină de neglijenţă, mă refer la rugăciunea făcută cu atenţie, însoţită de îndurerarea sufletului şi de freamătul cugetului. Aceasta din urmă este rugăciunea care se înalţă la cer. Întocmai cum şuvoiul apelor, câtă vreme este lăsat să se scurgă pe un câmp neted, se răspândeşte pe o suprafaţă întinsă şi nu se înalţă spre cer, în schimb, când nişte mâini pricepute o supun, făcând-o să se scurgă în jos prin nişte şanţuri, atunci se îndreaptă în sus mai repede decât orice săgeată, tocmai în acest mod, cugetul omenesc, când se bucură de multă uşurătate, se răspândeşte şi se pierde; însă, când este silit să se adune din pricina împrejurărilor grele, odată ajuns în reculegere deplină, înalţă către cer rugăciuni adevărate şi pline de tărie.

Şi pentru a pricepe că rugăciunile care au cele mai mari şanse de a fi ascultate sunt cele făcute în caz de strâmtorare, ascultă ce spune profetul: „Către Domnul am strigat când eram cuprins de strâmtorare şi m-a auzit“ (Psalm 119, 1).

Aşadar, să ne înflăcărăm conştiinţa, să ne reculegem din pricina amintirii păcatelor noastre, să ne reculegem, nu pentru a rămâne închişi în sine, ci pentru a ne pregăti spre a fi ascultaţi, pentru a deveni cumpătaţi şi plini de vigilenţă şi, în acest fel, să ajungem să atingem cerurile însele. Nimic nu pune pe fugă delăsarea şi indiferenta aşa cum reuşesc să o facă căinţa şi strâmtorarea, cele care adună cugetul de peste tot unde s-a risipit şi îl întorc către sine însuşi. Cel care, astfel strâmtorat, prinde a se ruga ajunge ca, în urma rugăciunii, să resimtă în sufletul său o mare desfătare. Şi, aşa cum năvala norilor întunecă aerul la început, iar apoi, după ce îşi risipesc unul altuia cristalele de gheaţă şi fac să se reverse ploaia în întregime, dau aerului seninătate şi strălucire, în acelaşi chip, cât timp ni se adună deznădejdea în interior, ni se întunecă judecata, însă, după ce ne despovărăm de acest zbucium prin cuvintele rugăciunii şi prin lacrimile care le însoţesc, revărsându-se, astfel, în afara noastră, ne pătrunde în suflet o mare strălucire, răsplata lui Dumnezeu pătrunzând în cugetul celui care se roagă precum o rază de soare.

Puterea rugăciunii a întrecut puterea focului, a ţinut în frâu furia leilor, a destrămat războaie, a oprit lupte, a făcut să dispară furtuni, a alungat demoni, a deschis porţile cerului, a tăiat legăturile morţii, a pus pe fugă boli, a risipit defăimări, a ţinut în loc tulburarea cetăţilor, a făcut să dispară nenorocirile venite de sus şi cele provocate de om, într-un cuvânt, rugăciunea a risipit tot ceea ce ne poate înspăimânta. Iar când vorbesc de rugăciune, nu mă refer la simpla rostire a rugăciunii, ci la acea rugăciune care izvorăşte din adâncul cugetului. Aşa cum, chiar de se vor abate asupră-le mii de vânturi potrivnice, copacii, ale căror rădăcini sunt întinse în adâncime, nu se frâng, nici nu sunt doborâţi, fiindcă rădăcinile le sunt înfipte cu străşnicie în adâncul pământului, întocmai în acelaşi chip se întâmplă şi cu rugăciunile care se înalţă de jos, din adâncul cugetului: înrădăcinate temeinic, se vor înălţa către cer şi nici o judecată potrivnică nu le abate din drum. De aceea a spus şi profetul: „Din adâncuri strigat-am către tine, Doamne“ (Psalm 129, 1). (Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu)