Răspuns neîntârziat chemării lui Dumnezeu

De multe ori avem sentimentul că suntem mai mici, mai slab pregătiţi, mai neputincioşi, în orice caz, mai vulnerabili faţă de cei de lângă noi. Şi nu smerenia cauzează acest sentiment de inferioritate. Nici mândria, dar nici deznădejdea, sentimentul neputinţei nu sunt de dorit. Starea de echilibru, conştientizarea faptului că Dumnezeu ne întăreşte în orice situaţie ("când sunt slab, atunci sunt tare" - II Corinteni XII, 10), că ne poate dărui orice biruinţă prin Iisus Hristos (I Corinteni XV, 57), că putem suferi eşecuri, dezamăgiri ("Toiagul Tău şi varga Ta, acestea m-au mângâiat" - Psalmi XXII, 5), dar că suntem mereu în braţele Sale părinteşti. Această introducere, ce poate fi aplicată multora dintre noi, se referă la duminica de faţă, a II-a după Rusalii, în care se face pomenirea sfinţilor români.

Din anul 1992, de când această prăznuire s-a generalizat în Patriarhia Română, avem bucuria ca, o dată pe an, toţi sfinţii români, cunoscuţi şi necunoscuţi, să fie slăviţi de Biserică, într-o zi în care se face citirea pericopei de la Matei IV, 18-23, cea care redă chemarea la apostolat a primilor patru ucenici. O hotărâre înţeleaptă şi necesară, deoarece, în felul acesta, s-a exprimat adevărul incontestabil al sfinţeniei ce a acoperit pământul românesc. Nu suntem mai prejos decât alte popoare, ortodoxe sau catolice, în privinţa sfinţilor ce ne-au îmbogăţit spiritual istoria. Nu suntem mai săraci în eroi ai credinţei. Nu ducem lipsă de oameni ce au atins îndumnezeirea. Doar că nu am ştiut şi, poate, nu ştim să valorificăm darul lui Dumnezeu revărsat peste noi. În urmă cu ceva timp, un preşedinte al Academiei Române, cu voie sau fără de voie, a spus că ţinuturile noastre au dus lipsă de sfinţi şi, în consecinţă, şi-a revărsat chemarea evlaviei spre viteji, poeţi sau alte personalităţi. Desigur, venind din partea unei autorităţi precum cea enunţată mai sus, fraza pune pe gânduri. Dar tocmai ignoranţa, necunoaşterea, ne face să experiem sentimentul inferiorităţii pe tărâmul bogăţiei de sinaxar autohton.

Sfinţii care au trăit lângă noi nu sunt prilej de mândrie pentru noi. Până la urmă, ei aparţin lumii întregi, ei sunt eroi ce depăşesc graniţele atât de trecătoare ale unor ţări. Dar este o evidenţă şi faptul că recunoaşterea lor, cinstirea lor, închinarea la moaştele lor şi mulţumirea adresată lui Dumnezeu pentru binecuvântarea dată acestor plaiuri ne încurajează. Şi nu trebuie să uităm că binecuvântarea aceasta are vechime apostolică. Dumnezeu a rânduit ca Sfântul Apostol Andrei, Cel dintâi chemat, să-i evanghelizeze şi pe străromânii din Scythia Minor. Apoi, fără număr, Domnul a întărit spre sfinţenie nevoitori, apărători ai credinţei, preoţi şi episcopi, oameni simpli, toţi urmând exemplul ocrotitorului românilor, al celui care, auzind chemarea lui Iisus, "îndată a lăsat mrejele" (v. 20).

De altfel, acesta pare elementul cel mai important al pericopei acestei duminici. Căci rapiditatea răspunsului dat de om chemării lui Dumnezeu este pilda, peste timp, a comportamentului nostru în lume. El ne invită la viaţa Bisericii, la împărtăşirea Luminii lumii, la Sine, Cel ce este iubire, iar fericirea noastră depinde de timpul pe care ni se pare că-l acordăm luării deciziei. Răspunsul nu poate fi decât unul pozitiv şi, logic, timpul pierdut "reflectând" este un timp ratat, o distanţă pe care am fi putut să o parcurgem deja spre Dumnezeu. Sfinţii sunt cei care au răspuns fără întârziere Cuvântului şi sunt cei care stau în preajma slavei Lui. Aşa a făcut Sfântul Andrei, aşa a făcut Sfântul Ioan Casian, aşa, Sfântul Daniil Sihastrul şi toţi cei care, cunoscuţi sau necunoscuţi, îi cinstim azi. Dumnezeu ne cheamă zi de zi la El şi acceptul nostru aduce după sine binele vieţii noastre, căci "ştim că Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, al celor care sunt chemaţi după voia Lui" (Romani VIII, 28).