Răspunsuri duhovniceşti: Mai mare lucru este a te curăţi de patimi, decât a învăţa pe alţii voia lui Dumnezeu

Care dintre călugări este mai plăcut lui Dumnezeu? Cel ce se linişteşte în pustie cu post şi necurmată rugăciune sau cel ce propovăduieşte altora cuvântul Domnului spre mântuire?

Este mult mai aproape de Dumnezeu călugărul care se nevoieşte în pustie cu mare smerenie, cu tăcere, cu rugăciune şi lacrimi, cu post, cu înfrânare şi lepădarea grijilor din lume, curăţindu-şi sufletul său de patimi, decât cel ce propovăduieşte altora cuvântul Domnului fără a avea întărire duhovnicească pe măsura celor ce le învaţă. Acest lucru ni-l arată Sfântul Isaac Sirul, zicând: „Să nu-mi asemeni mie pe cei ce fac semne şi minuni şi puteri în lume cu cei ce se liniştesc cu înţelegere. Iubeşte nelucrarea liniştii mai mult decât săturarea celor flămânzi în lume şi decât întoarcerea multor neamuri la credinţa în Dumnezeu“ (Filocalia, vol. X, cuvântul 23). Deci, mai mare lucru şi mai folositor este să se curăţească cineva de patimile sale trupeşti şi sufleteşti în linişte şi în supunere, decât a învăţa pe alţii voia lui Dumnezeu, neavând vârsta duhovnicească potrivită pentru aceasta. Despre acest lucru zice şi Sfântul Grigorie Teologul: „Bine este a teologhisi pentru Dumnezeu, dar mai bine decât aceasta - a te curăţi pe tine de patimi pentru Dumnezeu“. Iar Sfântul Isaac Sirul zice: „Mai de folos îţi este să te îngrijeşti să învii din patimi sufletul tău cel căzut, prin mişcarea gândurilor tale spre cele dumnezeieşti, decât să învii pe cei morţi“ (Ibidem, p. 126). Apoi, acelaşi părinte adaugă: „Mulţi au săvârşit minuni, au înviat din morţi, s-au trudit să întoarcă pe cei rătăciţi şi au făcut lucruri mari... Iar după acestea, ei, care au înviat pe alţii, au căzut în patimi întinate şi spurcate şi s-au omorât pe ei înşişi şi s-au făcut sminteală multora prin faptele lor văzute. Pentru că erau încă bolnavi cu sufletul şi nu s-au îngrijit de sănătatea sufletelor lor, ci s-au predat pe ei înşişi în marea lumii acesteia pentru a tămădui sufletele altora, ei înşişi fiind bolnavi, şi şi-au pierdut sufletele lor din nădejdea în Dumnezeu“ (Ibidem, p. 126). (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 9)