Răspunsuri duhovniceşti: Prin sminteală atentăm la mântuirea aproapelui

Osândirea aproapelui, defăimarea cinstei omului sunt considerate ucidere sufletească? Cum pot fi combătute aceste feluri de ucidere a aproapelui şi ce canon se dă la Spovedanie?

Clevetirea, bârfirea aproapelui, osândirea, defăimarea cinstei oricărui om sunt păcate împotriva iubirii şi cinstirii aproapelui. Urmările acestor păcate sunt multe, dar îndeosebi trei: hulirea lui Dumnezeu, discreditarea aproapelui şi pătarea conştiinţei credinciosului. Creştinul care vrea sincer să fie pe linia autentică a vieţii creştine, când îl zgândără demonul vorbirii de rău a aproapelui, e îndatorat să repete îndrumarea psalmistului: „Pune, Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele, să nu abaţi inima mea spre cuvinte de vicleşug ca să tăgăduiesc păcatele mele“ (Psalm 140, 3-4). Se cere antrenarea şi cultivarea sentimentelor frăţeşti şi deprinderea de a fi „zăbavnic la grăit“ (Iacov 1, 19). La Spovedanie li se vor recomanda bârfitorilor remedii contrare clevetirii, îndeosebi înfrânarea limbii şi cultivarea iubirii aproapelui. Desigur, la stabilirea canonului, duhovnicul va ţine seama de individualitatea penitentului şi-i va arăta calea izbăvirii de păcatul vorbirii de rău a aproapelui.

Dar sminteala pe care o fac părinţii copiilor şi unii altora este tot ucidere sufletească? Care sunt urmările şi cum poate fi combătută?

Sminteala, în esenţa ei, este prilejul pe care îl dăm aproapelui să păcătuiască, cum sunt înjurăturile şi certurile părinţilor în faţa copiilor lor, mâncare de dulce în zilele de post, luxul, risipa etc. Sminteala este trecută între păcatele de moarte, fiindcă prin ea atentăm la mântuirea aproapelui, deci comitem ucidere sufletească. Mântuitorul ne povăţuieşte să ne ferim de a fi pricină de sminteală pentru aproapele nostru, chiar dacă ar fi să suferim pagubă mare. Expresiile „Dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l, sau dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine“ (Matei 18, 8-9) ne arată în chip figurat datoria de a nu fi pricină de sminteală, de a nu fi ademenire la păcat a aproapelui. Creştinul adevărat ştie că mântuirea personală este dependentă de mântuirea aproapelui.

Pe lângă o scurtă catehizare referitoare la mântuirea lor şi a copiilor acestora, li se va da părinţilor canon înfrânarea limbii, chiar un timp de tăcere, exerciţii de cumpătare, cu respectarea zilelor de post, rugăciuni etc. (arhim. Ioanichie BĂLAN, Convorbiri duhovniceşti)