Raţiunea de a fi creator

În aceste zile s-a întâmplat să umblu prin cuferele mele cu manuscrise, prin corespondenţa şi hârtiile rămase din vremea când lucram la revista „Convorbiri literare”, precum şi la almanahul aceluiaşi mensual. În astfel de împrejurări, privirea cade, vrând-nevrând, peste texte şi nu-ţi poţi înfrâna poftirea de a te dedulci preţ de măcar câteva clipe din splendoarea lor. Şi cum pofta vine mâncând, laşi câteodată baltă alte treburi, oricât de presante ar fi, şi te dedai plăcerii lecturii amănunţite. Nu-i numai bucuria reîntâlnirii cu spirite ce nu mai sunt şi care ţi-au fost afine, dar ai şi revelaţia unor tâlcuri la care nu te-ai gândit poate când ţi-au stat întâi textele în faţă. Aşa s-a petrecut, regăsind în teancurile de hârtii ce burduşesc biroul meu, pe care căutam să le pun în ordine, un scurt text semnat de pictorul Călin Alupi, intitulat „Sergiu Celibidache”. E vorba de aproape o filă de text A 4, scrisă caligrafic de un fost normalist de la Şendriceni şi de un desenator dintre cei virtuozi. Hârtia cu pricina cred că a rămas la mine, rătăcită din dosarul Alupi, folosit la pregătirea, împreună cu Aurel Istrati, a Retrospectivei de la Muzeul de Artă din Iaşi din 1996 şi a albu­mului-catalog, apărut cu acest prilej. Lapidara însemnare, o veritabilă eboşă a unui portret din perioada ieşeană a muzicianului, mărturiseşte un mod de a asuma existenţa, caracteristic marilor creatori. Nimic altceva nu este important pentru aceştia în afara artei lor. De asta ei ne par a veni dintr-o altă lume, cum remarcă indirect Călin Alupi după o vedere de tinereţe în Iaşi cu Celibidache. Întocmai mi s-a înfăţişat şi mie făptura omenească a pictorului, una prinsă mai tot timpul în jocul cu iluziile, cum definea Corneliu Baba arta picturală. Dar textul pictorului Călin Alupi, în simplitatea lui cuceritoare, e mai grăitor decât glosările mele, aşa că îl voi reproduce spre luare-aminte.

„În tinereţe am avut ocazia să-l cunosc cumva şi pe S.C. Avea pe atunci cam vreo douăzeci şi ceva de ani. Venea într-o familie prietenă cu mine. Un brunet frumos - de cum venea, se aşeza la pianină într-o cameră a băieţilor şi stătea ceasuri întregi, improvizând şi executând acrobaţii muzicale.

Intram şi ieşeam din cameră, dar el stătea uitat acolo, făcând acorduri şi fraze melodice de moment. Nu stătea de vorbă cu ceilalţi - se delecta la pian cu încercări originale, personale. Era conştient de talentul şi calităţile sale şi nu prea era comunicativ.

Când l-am văzut dirijând acum câţiva ani la Bucureşti, mi-am dat seama că într-adevăr e un mare dirijor şi calităţile sale s-au confirmat.”

Cuvinte puţine, însă doldora de sensuri. Tălmăcitoare ale ­felului în care creatorii de stirpe rară îşi rânduiesc existenţa. Raţiunea lor de a fi este arta şi numai arta.