„Raţiunea“ şi puterea formatoare a sufletului la Sfântul Antonie cel Mare

Multe putem învăţa despre cum se formează omul, citindu-i cu luare aminte pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre. Ne oprim, în articolul de faţă, la Sfântul Antonie cel Mare, ale cărui cugetări pot fi găsite în primul volum al seriei Filocalia, ce a fost de curând reeditat la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.

Ne impresionează, în primul rând, felul cum înţelege raţionalitatea acest sfânt. Nu cum spun tratatele de psihologie (ca o conştientizare a sinelui, ca o coerenţă a gândirii), ci în cu totul alt mod. Să pornim de la următorul citat: „Dar raţionali sunt numai aceia care au sufletul raţional, pot să deosebească ce este binele şi ce este răul, se feresc de cele rele şi vătămătoare sufletului şi toată grija o au spre cele bune şi folositoare sufletului; iar acestea le săvârşesc cu multă mulţumire către Dumnezeu“. Sesizăm dimensiunea etică a raţiunii, ca putinţă de a distinge valoarea de nonvaloare în perspectiva atingerii perfecţiunii divine. Raţiunea înseamnă discernere, chibzuinţă, echilibru, acord cu Dumnezeu. Ea conduce la o corectă aşezare în viaţă şi la o bună poziţionare faţă de Dumnezeu. Şi nicidecum nu se limitează la coerenţă seacă între idei, deductibilitate fără cusur (de genul raţionamentului „Ion este om“, „Toţi oamenii sunt muritori“, „Deci, Ion este muritor“), joc silogistic gratuit, rupt de orice contingenţă.

Mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul

Raţionalitatea este un atribut nu numai al minţii, ci şi al sufletului. Ea „inundă“ întreaga fiinţă şi creează o integralitate şi o continuitate dintre gând, simţire, faptă. De aceea, acest sfânt va putea trage (la paragraful 135) următoarea concluzie: „Mintea se arată în suflet, iar natura în trup. Mintea îndumnezeieşte sufletul, iar natura e revărsată în trup. În tot trupul este natură, dar nu în tot sufletul minte. De aceea, nu tot sufletul se mântuieşte“. Sufletul îndumnezeit presupune o profunzime a minţii, un dor al ei către perfecţiune. Mintea (raţiunea) este îndrumătoare, pune fiinţa pe drumul către Dumnezeu. Ea este clarviziune, luminătoare a căii ce duce către cer. Căci, spune Sfântul Antonie cel mare, „mintea vede toate, chiar şi cele din ceruri. Şi nimic nu o întunecă, fără numai păcatul… Prin trup omul este muritor. Dar prin minte şi cuvânt, nemuritor. Tăcând înţelegi, şi după ce ai înţeles grăieşti. Căci în tăcere naşte mintea cuvântul“ (paragrafele 106-107). Raţiunea sufletului este garanţia nemuririi fiinţei prin „întregirea“ ei cu Dumnezeu. Ea lasă în urmă accidentul trupesc în beneficiul întâlnirii cu Fiinţa supremă. În acelaşi context, Antonie subliniază continuitatea şi solidaritatea dintre minte (înţelegere), vorbire (grăire) şi faptă (tăcere). „Sufletul este în trup, iar în suflet este mintea, şi în minte cuvântul“ (paragraful 98). Ele se condiţionează şi se stimulează reciproc. Vorbirea fără „socoteală“ dă la iveală o schilodire a minţii. Iar faptele vor fi pe măsura acestei minţi…

Sfântul Antonie cel Mare pledează pentru preeminenţa valorică a minţii comparativ cu sufletul şi trupul. Ea este responsabilă de deciziile pe care le luăm. „Ochiul priveşte cele văzute, iar mintea înţelege cele nevăzute. Căci mintea care iubeşte pe Dumnezeu este făclie care luminează sufletul (subl. n.). Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu şi-a luminat inima şi vede pe Dumnezeu prin mintea sa“ (paragraful 128). Mintea omului iubitor de Dumnezeu este un fel de anticipare a perfecţiunii întrupate în El. Ea este cu un pas înaintea celorlalte facultăţi umane, trage omul înspre înălţimile celeste. După cum trupul fără suflet cade în moarte, tot aşa şi sufletul fără raţiune rămâne nelucrător şi nu poate păşi în împărăţia veşnică.

Valoarea omului nu „cade“ din cer, ci este un urcuş asumat

Nu putem să trecem cu vederea unele sugestii paideice ale Sfântului Antonie cel Mare. Mai întâi, e demn de reţinut tonul cuminte, sfătos, înţelegător şi mai puţin sentenţios al acestui părinte, în cele 170 de „învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare“. Înţelegând că a primit de la Dumnezeu puteri virtuoase, omul este capabil să lupte cu răul. „Având la îndemână puterile acestea şi punându-le la lucru, socotim că nimic nu ni se mai întâmplă neplăcut, dureros sau nesuferit. Credem atunci că toate-s omeneşti şi se biruiesc de virtuţile noastre“ (paragraful 3). Nu este uşor însă a ajunge la viaţa cea virtuoasă. E o întreagă muncă de înfrânare, nevoire, îngrijire. Nu devii dintr-o dată bun şi înţelept. „Trebuie gând stăruitor, vieţuire, încercare, vreme, nevoinţă şi dor după lucru bun“ (subl. n.). Activismul omului, săvârşirea faptelor bune, punerea în situaţie sunt principii pedagogice propovăduite în mod explicit de acest părinte. Valoarea omului nu „cade“ din cer, nu se primeşte pasiv, ci este un urcuş dorit, asumat, supravegheat. „Precum un vas de aramă uitat multă vreme şi neînvrednicit de îngrijirea trebuitoare e mâncat de rugină din pricina neîntrebuinţării şi ajunge nefolositor şi urât, tot aşa şi sufletul, nelucrând şi negrijându-se de buna vieţuire şi de întoarcerea la Dumnezeu, şi ieşind prin fapte rele de sub acoperământul lui Dumnezeu, e mâncat de păcatul crescut din trândăvie şi materia trupului şi se va afla fără frumuseţe şi netrebnic pentru mântuire“ (paragraful 149). Sufletul trebuie pus la treabă, antrenat, inervat cu virtuţile unei raţionalităţi întremătoare şi edificatoare.

Fiecare om poate fi îndreptat printr-o duioasă înţelegere şi necesară blândeţe. De către cine? De către „făcătorii de oameni“, răspunde Sfântul Antonie cel Mare: „Cel ce poate îmblânzi pe cei neînvăţaţi ca să iubească învăţătura şi îndreptarea făcător de oameni (subl. n.) trebuie să se numească“ (paragraful 11). Iar acest lucru trebuie să se realizeze treptat, cu sârguinţă şi voinţă, orice pas fiind important şi valorizat, întrucât, „chiar dacă nu vor putea ajunge (oamenii, n.n.) la culmea virtuţii şi mântuirii..., totuşi se fac mai buni şi în nici un caz mai răi. Iar acest folos al sufletului nu este mic“ (Capătul 41). În nici un caz, îndreptarea nu se va face cu mânie şi furie, nici măcar faţă de cei ce greşesc. „Să ne mâniem sau să ne înfuriem nu se cade, pentru că mânia lucrează dusă de patimi, şi nu de dreptate şi de judecată“ (paragraful 69). Avem aici un exemplu de pedagogie creştină în care este vizată tema discipolatului, a relaţiei şi a modelului educativ.

Dar nu numai pasajele de mai sus, cu un conţinut explicit pedagogic, ci întregul corpus de învăţăminte duhovniceşti, cuprinse în cele 170 de paragrafe/capete, desenează un traseu paideic la fel de valabil şi astăzi, ca şi acum 17 veacuri. Şi asta pentru că se vizează urcuşul spiritual al omului dintotdeauna. Spre noi înşine, spre alţii, spre Dumnezeu…