Râvna duhovnicească, semnul credinţei în vreme de criză

Putem obţine totul de la Dumnezeu, însă cu condiţia de a râvni ceea ce ni se cuvine, iar nu ceea ce aparţine, de fapt şi de drept, semenilor noştri (cf. porunca a 10-a din Decalog). Pe fondul sărăciei şi al crizei financiare în care se zbate ţara noastră, ochii tuturor se îndreaptă spre Biserica Ortodoxă Română, considerată mama izbăvitoare a poporului român. Însă "creştinismul nu oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura", spune Simone Weil. De altfel, această apărătoare a excluşilor şi marginalizaţilor, comparând efectul devastator al răului cu bătaia de aripi a unui fluture care poate declanşa la celălalt capăt al lumii o tornadă, considera că numai sfinţii au acest har de a întrerupe jocul răului, căci "ei iau asupra lor durerea şi suferinţa, fără să le transmită mai departe". Noi, creştinii, în calitate de ucenici ai Mântuitorului nostru Hristos, avem datoria de a uni chemarea numelui Său în rugăciune cu practicarea virtuţilor, a vieţii în har. Mântuitorul nostru Hristos a spus ucenicilor Săi: "După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii către alţii" (Ioan 13, 35).

Identitatea noastră de creştini, adică de oameni care cred în Dumnezeu cel Întreit în Persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, este determinată de virtutea dragostei, nu de capacitatea de a săvârşi minuni şi, mai ales, de a extermina tot ceea ce ni se pare a fi demonic în lumea aceasta. Un creştin adevărat este plin de râvna faţă de Biserica Mântuitorului Hristos, ştiind că numai aşa se ajunge la mântuire, nu de îndoială. Îndoiala este de la diavol. De altfel, traducerea grecească a cuvântului "satan" este "diabolos", care înseamnă "cel ce separă". Râvna nu mai lasă loc îndoielii! Acesta, de altfel, este mesajul ce ni l-a transmis peste veacuri Sf. Apostolul Pavel când a spus: "În sârguinţă fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu Duhul. Slujiţi Domnului!" (Romani 12, 11).

Oare creştinii vremurilor noastre mai dispun de o astfel de credinţă? Ce-ar putea reaprinde flacăra credinţei în sufletele ameninţate de necredinţă, sau chiar rea-credinţă? Minunile sau dragostea? În faţa umanităţii stau munţi de răutate, de nepăsare, de îndoială, de necredinţă. De fapt, acestea sunt piedicile care stau în faţa oricărui om care vrea să se apropie de Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel se întreabă: "Ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau vreo primejdie, sau sabia?" (Rom. 8, 35). Paradoxul expresiei folosite de tatăl lunaticului care-i cerea Mântuitorului Hristos să-i vindece fiul demonizat - "Cred, ajută necredinţei mele!" - rezolvă această dilemă, sugerând datoria creştinului de a depăşi numai prin dragoste, credinţă şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu momentele critice din propria viaţă.