Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina › Opinii › Repere și idei › Râvna duhovnicească, semnul credinţei în vreme de criză

Râvna duhovnicească, semnul credinţei în vreme de criză

Un articol de: Bogdan-Aurel Teleanu - 03 Octombrie 2010

Putem obţine totul de la Dumnezeu, însă cu condiţia de a râvni ceea ce ni se cuvine, iar nu ceea ce aparţine, de fapt şi de drept, semenilor noştri (cf. porunca a 10-a din Decalog). Pe fondul sărăciei şi al crizei financiare în care se zbate ţara noastră, ochii tuturor se îndreaptă spre Biserica Ortodoxă Română, considerată mama izbăvitoare a poporului român. Însă "creştinismul nu oferă un mijloc miraculos de a scăpa de suferinţă, ci pune la îndemână miraculosul mijloc de a o îndura", spune Simone Weil. De altfel, această apărătoare a excluşilor şi marginalizaţilor, comparând efectul devastator al răului cu bătaia de aripi a unui fluture care poate declanşa la celălalt capăt al lumii o tornadă, considera că numai sfinţii au acest har de a întrerupe jocul răului, căci "ei iau asupra lor durerea şi suferinţa, fără să le transmită mai departe". Noi, creştinii, în calitate de ucenici ai Mântuitorului nostru Hristos, avem datoria de a uni chemarea numelui Său în rugăciune cu practicarea virtuţilor, a vieţii în har. Mântuitorul nostru Hristos a spus ucenicilor Săi: "După aceasta vor cunoaşte oamenii că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii către alţii" (Ioan 13, 35).

Identitatea noastră de creştini, adică de oameni care cred în Dumnezeu cel Întreit în Persoane, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, este determinată de virtutea dragostei, nu de capacitatea de a săvârşi minuni şi, mai ales, de a extermina tot ceea ce ni se pare a fi demonic în lumea aceasta. Un creştin adevărat este plin de râvna faţă de Biserica Mântuitorului Hristos, ştiind că numai aşa se ajunge la mântuire, nu de îndoială. Îndoiala este de la diavol. De altfel, traducerea grecească a cuvântului "satan" este "diabolos", care înseamnă "cel ce separă". Râvna nu mai lasă loc îndoielii! Acesta, de altfel, este mesajul ce ni l-a transmis peste veacuri Sf. Apostolul Pavel când a spus: "În sârguinţă fiţi fără preget. Fiţi plini de râvnă cu Duhul. Slujiţi Domnului!" (Romani 12, 11).

Oare creştinii vremurilor noastre mai dispun de o astfel de credinţă? Ce-ar putea reaprinde flacăra credinţei în sufletele ameninţate de necredinţă, sau chiar rea-credinţă? Minunile sau dragostea? În faţa umanităţii stau munţi de răutate, de nepăsare, de îndoială, de necredinţă. De fapt, acestea sunt piedicile care stau în faţa oricărui om care vrea să se apropie de Dumnezeu. Sf. Ap. Pavel se întreabă: "Ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau vreo primejdie, sau sabia?" (Rom. 8, 35). Paradoxul expresiei folosite de tatăl lunaticului care-i cerea Mântuitorului Hristos să-i vindece fiul demonizat - "Cred, ajută necredinţei mele!" - rezolvă această dilemă, sugerând datoria creştinului de a depăşi numai prin dragoste, credinţă şi nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu momentele critice din propria viaţă.

vezi toate ›Alte articole din Repere și idei
  • Gânduri despre boală în Pateric Repere și idei
    Gânduri despre boală în Pateric

    Avva Isaac, preotul de la Chilii, ucenic al Avvei Kronios și al lui Teodor de la Ferme, s-a îmbolnăvit tare și a zăcut multă vreme. Fratele care locuia împreună cu el i-a pregătit o fiertură, pe care a

    14 Noi, 2024
  • Athosul - sanctuarul slăvirii Maicii Domnului Repere și idei
    Athosul - sanctuarul slăvirii Maicii Domnului

    Muntele Athos, Muntele Sfânt, s-a numit din timpuri aurorale „Grădina Maicii Domnului”. Există mărturii că o furtună a abătut-o pe Fecioara Maria, în vreme ce se îndrepta împreună cu Ioan Evanghelistul spre Cipru, către miazănoapte, tocmai pe țărmurile peninsulei Halkidiki, acolo unde sub ochi i-a căzut ca o mângâiere, după biruirea stihinicei furtuni, piramidala siluetă a Athosului, cu vârful său de ivoriu ieșind dintr-o hlamidă de smarald. Priveliștea acestei catedrale a pietrei și a vegetalului luxuriant, policrom, întruchipare edenică, a încântat privirile Născătoarei de Dumnezeu. Senzația era de urcuș dintr-o grădină pământeană în cea cerească. În amintirea acelei vederi a sublimității, creștinii au botezat cu sintagma „Grădina Maicii Domnului” legendarul munte, care mai înainte fusese sălaș al unei figuri mitice a Antichității, Athos, de la care se trage cel dintâi toponimic. Al doilea, cuprinzând în alcătuirea sa numele Sfintei Maria, l-a generat pe al treilea, cel de Munte Sacru. O grădină a Raiului din Împărăția Bizanțului nu putea să rămână pustie. Cei mai rugători dintre monahii bizantini s-au simțit chemați în acest loc sfințit, de unde rugăciunea lor se putea auzi până în Raiul ceresc. Slăveau acești asceți pe Dumnezeu, dar alăturau întotdeauna slăvirea Maicii Domnului, pe al Cărei tărâm erau fericiți să se afle. Cântau lăudând-o pe Mama Mântuitorului că le arătase calea într-aici, în ținuturile neprihănirii. Răsuna muntele de glasurile lor, dar pust­nicii aceștia voiau și să o aibă în fața lor pe Maica Maicilor. Cei dintre ei, hărăziți întru desen și culoare, au luat pensula și au purces la zugrăvirea Neasemănatului Chip. Muntele devenea sanctuar al slăvirii Fecioarei prin melos psalmic și plăsmuire a frumuseții picturale, cu dorirea de a fi aidoma modelului cel sfânt. Meșterii, călugări, ori doar zugravi din lume, se întreceau în a o înfățișa în măreția Ei nepereche. S-au izvodit icoane în acele vremi ale ascezei, dar cinstirea iconică a Maicii Domnului a înflorit odată cu ctitorirea mănăstirilor și a schiturilor, cele care împodobesc ca niște coliere Muntele de la temelie până-n vârful-catarg al corabiei pământene plutind pe apele celeste. Fiecare așezământ monahal voia să fie luminat de figura serafică a Mariei. Primite în dar sau create de zugravii-monahi ai locului, icoanele, câteva existând în fiecare sihăstrie, 7 la Vatopedu de pildă, reprezintă prezența permanentă pe pământ a Maicii Domnului, spre bucuria creștinilor care îngenunchează dinaintea lor și se roagă evlavios, cerându-i ajutorul în momente de cumpănă. Podoabe ale lăcașelor, capodopere ale artei, icoanele Maicii Domnului din Athos atrag magnetic și revarsă către cei care se prosternează închinător nevăzuta, dar perceptibila stare de cuminecare. Are loc, în astfel de momente de smerenie atotcuprinzătoare, întâlnirea în duh cu Cea care-i poate călăuzi spre Dumnezeu, deschizându-le porțile Grădinilor cerești.

    12 Noi, 2024
TOP 6 Repere și idei