Război şi pace

Anul acesta debutează în forţă. China, Rusia, Japonia, Germania şi Statele Unite îşi suplimentează bugetele de apărare. Coreea de Nord e gata de luptă cu Coreea de Sud. În Coasta de Fildeş fostul preşedinte îl asediază pe noul preşedinte. România se contrează cu Uniunea Europeană pe tema Schengen. În Bulgaria, ministrul de interne se ceartă cu ministrul finanţelor. În Ungaria, presa şi guvernul sunt la cuţite. În Grecia, nu trece o zi fără o revoltă. În Anglia, studenţii atacă maşina prinţului Charles. Pluteşte în aer un duh de război. Mă întreb: o fi criza, o fi petrolul, or fi măsurile guvernului? Cine mai ştie? Pentru că nu e numai la noi, e şi la alţii, nu e numai în realitate, e şi în ficţiune, nu e numai acum, a fost şi mai înainte. Şi atunci ce este ?

Mă tem că toată această stare nu ţine de o anumită conjunctură, ci de o disponibilitate universală a omului către violenţă. Nu există nici o perioadă din istoria pe care o cunoaştem, în care să nu fi fost un conflict major undeva în lume. Nu există nici o societate în care crimele, violenţele sau conflictul să nu fi fost cunoscute. Idealul antropologilor şi filosofilor secolelor trecute, idealul bunului sălbatic, a fost invalidat de experienţă. Dar nu numai mitul bunului sălbatic s-a prăbuşit, ci şi iluzia omului modern, civilizat, care recurge la dialog şi nu la violenţă pentru a rezolva conflictele. Când interesele, resursele, prestigiul îi sunt afectate, omul civilizat redevine un animal de pradă preferând războiul înţelegerii.

S-ar părea că Heraclit avea dreptate "războiul este tatăl tuturor şi regele tuturor". Războiul ne stăpâneşte în măsura în care suntem de nestăpânit. În măsura în care nu ne mai recunoaştem nici o limită, nici o restricţie, nici un dumnezeu. Dar aici se ascunde o capcană pentru că atunci când crezi că nu ai nici o limită, de fapt ai o limită. Limita ta e celălalt. Iar dacă şi acela este la fel de nelimitat atunci conflictul este inevitabil. Atunci războiul îşi impune stăpânirea. Iar războiul este un stăpân crud, cu reguli dure anevoie de urmat. Şi cu toate astea oamenii preferă războiul păcii. Vechiul dicton roman si vis pacem para bellum (dacă vrei pacea pregăteşte-te pentru război) nu este decât o răsturnare a situaţiei prin care ne camuflăm pornirile războinice sub idealul păcii. Războiul şi pacea se exclud reciproc, nu poţi să te pregăteşti de război şi să îţi păstrezi pacea. A te pregăti de război înseamnă a alege războiul. Aşa cum societatea noastră care prezentând violenţa ca spectacol pretins educativ, care ar trebui să ne pregătească pentru violenţă, nu face altceva decât să ne provoace să devenim din ce în ce mai violenţi. Violenţa nu aduce decât mai multă violenţă.

Există o unică soluţie la această problemă. Să căutăm pacea şi să o urmăm pe ea. Dar ce înseamnă să cauţi pacea şi mai ales să o urmezi? Înseamnă în primul rând schimbarea modului de a te raporta la ceilalţi. Presupune acceptarea lui Dumnezeu ca mediator absolut în relaţiile cu oricine altcineva. Când Mântuitorul ne îndeamnă să îi iubim pe duşmanii noştri, când se oferă pe Sine ca exemplu de iertare şi iubire, ne arată de fapt singura cale de a birui războiul. Pentru că războiul este dezbinare, iar antidotul dezbinării este refacerea unităţii prin iubire. Dar unitatea care să păstreze toate părţile, adică şi pe cei buni, şi pe cei răi, nu se poate reface decât prin Dumnezeu, altă cale noi nu cunoaştem. Fără Dumnezeu orice unitate am dori să obţinem se reduce de fapt la o exterminare sau la un compromis în vederea exterminării. Fie eliminăm o parte şi dăm drepturi numai celeilalte, fie îngheţăm conflictul sperând ca ulterior, când circumstanţele ne permit, să putem să ne eliminăm complet adversarul.

De aceea a căuta pacea înseamnă a-L căuta pe Dumnezeu mai înainte de toate, a face voia Lui, a te supune poruncilor Lui, a te pune sub stăpânirea Lui. De ce e greu acest lucru dacă Mântuitorul însuşi ne spune că este bun şi blând şi jugul său este uşor? De ce preferăm războiul păcii? Pentru că a urma păcii înseamnă a te lepăda de sine, a te pune la dispoziţia Altuia, iar lucrul acesta ne pare mai greu decât orice.

" S-ar părea că Heraclit avea dreptate "războiul este tatăl tuturor şi regele tuturor". Războiul ne stăpâneşte în măsura în care suntem de nestăpânit. În măsura în care nu ne mai recunoaştem nici o limită, nici o restricţie, nici un dumnezeu. Dar aici se ascunde o capcană pentru că atunci când crezi că nu ai nici o limită, de fapt ai o limită. Limita ta e celălalt."