Războiul de la scara B

În fiecare noapte, la vecinul de deasupra mea se aud zgomote. Dacă aş locui într-o casă părăsită, probabil că m-aş chirci de spaimă în pat. Dar aşa, locuind la bloc, totul este perfect normal. Ieşit din comun ar fi dacă n-aş mai auzi deloc zgomote ciudate în miezul nopţii. M-aş gândi că l-au călcat hoţii şi l-au lăsat lat într-o baltă de sânge. Aşa că zgomotele pe care le aud în fiecare noapte îmi dau certitudinea că trăiesc într-un cartier civilizat în care tâlharii nu-şi fac de cap prin apartamente.

De câteva săptămâni, însă, zgomotele s-au înteţit şi au căpătat sonorităţi bizare. Se aude de parcă cel de sus ar scăpa pe parchet la fiecare pas câte o ghiulea de ocnaş. Apoi se aud bolborosiri ca şi cum ar pitroci varză murată într-un butoi uriaş. În final, hohote de râs homeric sparg tavanul, fărâmiţându-l în timpanele mele.

Totul a culminat într-o noapte, când am auzit trei bufnituri scurte, urmate de un urlet prelung, ca într-un alfabet Morse al groazei. Atunci am înţeles că fusese dezgropată securea războiului.

În a doua noapte, pregătirile erau gata. Deasupra mea era linişte. Venise momentul să acţionez. Am pornit caseta pe care înregistrasem alternativ râsul lui Băsescu şi cel al lui Gigi Becali, dând volumul difuzoarelor la maximum, preţ de zece minute. Apoi am stat încovoiat în întuneric, lângă casetofon, aşteptând reacţia inamicului. A lovit în alt loc decât mă aşteptam. În urechi mi-a răsunat bubuitul unui jet puternic de apă dezlănţuit în cada băii de deasupra. Mă ataca pe flancuri, care va să zică. Precipitat, m-am îndreptat spre debara. În momentul în care jetul îşi mai potolise din aplomb şi decibeli, am contraatacat. Cu mişcări precise de dute-vino am deschis şi închis uşa debaralei, împânzind atmosfera cu un scârţâit îngrozitor. După un sfert de oră, m-am prăbuşit epuizat, dar totuşi atent la eventualele mişcări de pe front. O vreme nu s-a mai auzit nimic. Apoi am început să percep ticăitul metalic al acelor ceasului deşteptător din dormitor, în cadenţa unei picături chinezeşti. Pricepusem. Inamicul impusese liniştea ca element al unei ofensive psihologice. Am trântit ceasul de podea, făcându-l să tacă. Eram din nou stăpân pe sine, mişcându-mă ca o felină în buncărul meu confort doi.

Totuşi, liniştea prevestea furtuna. Şi nu m-am înşelat. Vecinul şi-a pus în mişcare artileria grea. O rafală de manele a izbucnit din toţi plămânii boxelor de deasupra, făcând tavanul să vibreze. Mă prinsese nepregătit. Dacă aş fi bătut în ţeavă, ar fi fost semn de capitulare, or nu mă gândeam nici în ruptul capului la retragere. Trebuia să-i arăt că nu-mi pasă. Aşa că am ieşit în balcon şi am început să cânt „I will survive“. Dar mi-a jucat o festă urâtă. Manelele s-au întrerupt brusc, iar eu am rămas câteva secunde răgând ca un măgar în liniştea nopţii. Iritat, l-am auzit cum chicoteşte în balcon. Apoi, iar nu s-a mai auzit nimic. Ne-am regrupat amândoi în sufragerii, într-un fel de armistiţiu. Am adormit iepureşte într-un fotoliu, visând dopuri uriaşe de pus în urechi.

A doua zi, de dimineaţă, l-am întâlnit în faţa liftului. Avea capul mare şi ochii roşii. Ne-am urat unul altuia „Noapte bună“ şi am plecat liniştiţi către serviciu, ca doi oameni cumsecade ce eram.