Războiul hibrid al bizantinilor

Acum 1.113 ani un personaj aparte din Constantinopol - Sfântul Andrei cel Nebun pentru Hristos - îl întreba uimit pe monahul de lângă el, Epifanie: „O vezi, frate, pe împărăteasa și doamna tuturor cum se roagă pentru întreaga lume?” Era 4 dimineața, lumea se adunase la priveghere de spaima rușilor cneazului Oleg care asediau în forță marea cetate a creștinătății, când a avut loc această apariție marianică de neuitat. Fecioara a făcut atunci o minune, rușii s-au risipit care-ncotro, iar Biserica Răsăritului a păstrat această dată ca o sărbătoare cu roșu în calendar, adică praznic împărătesc: 1 octombrie.

De-a lungul istoriei lor tumultuoase, bizantinii recurgeau la astfel de „arme secrete” pe care le foloseau în cazuri extreme: icoane și prapori, sfinte moaște și slujbe fierbinți cu post și priveghere laolaltă cu efecte pirotehnice cum era focul grecesc. Un întreg arsenal religios, un know-how militar - ambele dublate de remarcabila construcție a zidurilor împăratului Teodosie (secolul 5) care creditau orașul de pe Bosfor cu titlul de „inexpugnabil”. Cu alte cuvinte, un ingenios război hibrid purtat avant la lettre. Însă așa a reușit Commonwealth-ul bizantin (expresia îi aparține lui Obolensky) să dureze mai bine de 1.000 de ani, în pofida atacurilor neîncetate din toate punctele cardinale ale lumii cunoscute. Și să livreze în același timp cultură sapiențială, artă spiritualizată, mod de viață ascetic și voios deopotrivă, sfinți și împărați-filozofi, bună-cuviință instituțională și moderație a represiunilor militare (excepția a făcut-o Vasile „mâncătorul de bulgari”, care a pus să fie orbiți cei 20.000 de prizonieri cărora le-a dat drumul mai apoi, să bântuie cum or putea, prin Tracia).

Toate acestea s-au petrecut cu mult timp în urmă, însă istoria are un mod tragic-jucăuș de a produce câte un bis, câte o revenire în scenă, câte o reluare de secvență (o dublă, cum se numește în cinematografie). Acum asistăm cum două popoare ortodoxe, care recurg (ambele) la războiul hibrid modern, dar și cel hibridizat de-a lungul valorilor credinței, se înfruntă pe viață și pe moarte. Cu diferența majoră că Rusia instrumentează doctrina Bisericii ca formă de expansiune ideologică „de export”, dar și pentru consumul intern, în timp ce Ortodoxia ucraineană este pusă să îmbrace o haină identitară, a patriotismului eclesial, a autocefaliei și a antecedenței botezului de pe Nipru... Fiecare putere politică se folosește de resorturile credinței: una cu scopul de a expanda teritorial (și canonic) și de a controla conștiințele religioase, alta de a rezista în cofrajul sufletesc al propriului etos creștin, care ține loc de carte de identitate. Hibridizarea războiului, prin elementele credinței ortodoxe, nu este ceva nou; noutatea constă în vibrația pe care acest război intra-ortodox o transmite în vecinătățile confesionale, între care ne numărăm și noi.

De ani de zile cineva se străduiește să ne prezinte în mediul online, în contrapondere cu Europa „destrăbălată”, o Rusie virtuoasă în care familia este protejată, credința înflorește, iar patimile poporului sunt gestionate duhovnicește de Biserica majoritară - o instituție solidă în cadrul statului post-totalitar rus. Imaginea este contrazisă însă de cifre, le furnizez la întâmplare: rata de alcoolism nu a scăzut (rușii au băut în 2021 peste 2 miliarde de sticle cu alcool), nici violența conjugală nu s-a diminuat (o femeie moartă, la fiecare oră, din cauza loviturilor aplicate de soț/concubin). Așadar, despre ce fel de „revoluție” morală vorbim în așa fel încât Rusia să poată fi un model unic, demn de urmat?

Concluzia e simplă: războiul hibrid modern poate fi demantelat și în România încă de la sursa lui, căci informația a devenit acum de natură publică. Contează doar cum e ambalată - aici propagandiștii/influencerii au rol hotărâtor. Însă mai contează și gradul de seriozitate al „receptorului”, precum și ceea ce vrea să audă. Și, desigur, un rol îl are și zgura remanentă a propagandei național-comuniste care a echivalat patriotismul cu izolaționismul, a contrapus retorica anti-europeană cu tema unicității geniale a poporului român și a cântat până la sațietate partitura liderului provi­dențial, din popor, pentru popor. În general, astfel de minciuni de propagandă se sfârșesc rău pentru emițător, receptor, proximități, ordine naturală, asistență divină. Hibrid, hibrid, dar să știm și noi!