Războiul, înstrăinare a omului de Dumnezeu, de sine însuşi şi de semeni

În general, războiul, indi­ferent de forma, fizionomia, amploarea şi gravitatea sa, constituie una dintre cele mai serioase şi îngrijorătoare probleme ale omului, de fapt, ale între­gii omeniri. Experienţa celor două războaie mondiale, conflictele armate de ieri şi de azi, terorismul, precum şi armele nucleare, care pot face să dispară cu totul, atât neamul omenesc dar şi orice fel de formă de civilizaţie de pe pământ, ne arată deodată proporţiile problemei şi starea spirituală în care ne aflăm. Filosoful grec presocratic Heraclit din Efes susţinea faptul că războiul este „părintele tuturor”. Pentru Biserică dimpotrivă, „Părintele tuturor” nu este războiul, ci Însuşi Dumnezeul păcii, deoarece războiul este o urmare sau consecinţă a înstrăinării omului de Dumnezeu, de sine însuşi şi de aproapele. De asemenea, Heraclit afirma oarecând că „nici un om nu poate să intre în apa aceluiași râu de două ori, deoarece nici râul și nici omul nu mai sunt la fel”. Extrapolând ideea filosofului la problematica războiului, putem spune că nimeni nu poate să intre în război şi să mai iasă la fel cum era mai înainte.

Cu toate acestea, nu trebuie să vedem în război singurul rău veritabil, deoarece, în esenţă, el nu este altceva decât o consecinţă a păcatului. O analiză sinceră şi temeinică a motivelor şi cauzelor profunde ale războaielor va scoate la lumină faptul că acestea sunt, în fond, de ordin moral. De aici nu trebuie să se înţeleagă că aş face o apologie a războiului. Nicidecum! Însă, după cum preciza prof. Constantin C. Pavel în lucrarea „Tragedia omului în cultura modernă”, „socotim că într-o omenire păcătoasă războiul nu numai că este inevitabil şi firesc, dar moralmente este preferabil unei vieţi prospere şi paşnice, dar plină de corupţie”.

Relele sunt mai rele fără durere, spunea Fericitul Augustin. De aici putem deduce faptul că un păcătos care nu conştientizează starea de cădere în care se află se aseamănă bolnavului care nu ştie că este bolnav dacă boala sa nu-i produce durere în trup şi, prin urmare, acesta nu va lua măsuri de vindecare. „Războiul ar fi deci un semnal de alarmă, pe care economia acestei lumi îl face să sune pentru a arăta gravitatea primejdiei pe care o prezintă păcatul, când prin el însuşi nu este în stare să alarmeze conştiinţele laxe ale lumii de azi” (Constantin C. Pavel, Tragedia omului în cultura modernă, p. 27).

Războiul este, aşadar, o formă colectivă de înstrăinare a omului de Dumnezeu, Care este iubire, bunătate şi pace. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a condamnat violenţa şi a spus că „toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 25, 52). Iar în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul este scris: „Cine duce în robie, de robie are parte; cine cu sabia va ucide, trebuie să fie ucis de sabie. Aici este răbdarea şi credinţa sfinţilor” (Apocalipsa 13, 10).

Adevăratul creştin nu va recurge la violenţă şi chiar atunci când poate şi are dreptul să se apere, consideră că este mai bine să sufere el decât să-l facă pe celălalt să sufere. Având însă şi calitatea de cetăţean al unui stat, creştinul respectă puterea statală nu de frică, ci din conştiinţă. „De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă” (Romani 13, 5). Însă, dincolo de toate aceste calcule, organizări şi puteri lumeşti există Dumnezeu, Împăratul şi Stăpânul lumii, al universului şi al istoriei. De aceea, când solicitările, cerinţele sau chiar directivele puterii statale contravin voii lui Dumnezeu, creştinul se va ghida după cuvintele Sfântului Apostol Petru şi ale celorlalţi Sfinţi Apostoli: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Fapte 5, 29).