Reacţionarii

A fi reacţionar e semn de încăpăţânare: ai sentimentul tradiţiei şi te legi de trecut ca de principala sursă de legitimare. Dar de fapt ce au în comun spiritele reacţionare? Cred că ce-i defineşte este neputinţa de a se împăca cu timpul în care le-a fost dat să trăiască. Toţi au ceva din crisparea unor spirite dezrădăcinate care se străduiesc, măcar la suprafaţă, să se plieze pe tiparul vremii. Şi fiindcă nu se pot adapta, se acomodează: adică întreţin legătura cu o epocă la care nu pot adera. Sunt nişte rătăciţi care nu-şi găsesc locul şi care nu-şi pot accepta starea precară decât acoperind-o de anateme şi invective. Nişte cârtitori cărora prezentul le pare şubred şi viitorul sumbru. Nişte alpinişti stând pe buza prăpastiei, care nu îndrăznesc să privească peste margine de frică să nu cadă în hău, dar care nu încetează să dea verdicte pe seama golului de sub ei. Şi fiindcă prezentul îi chinuie, la rândul lor se străduiesc să-şi chinuie semenii, scriind cu talent împotriva temelor la modă. Nişte colportori de presimţiri negre, nişte spirite suspendate, care nu sunt nici tradiţionaliste şi nici progresiste, nici conservatoare şi nici liberale, căci le lipsesc nu numai rădăcinile tradiţiei, dar şi încrederea în pretinsul progres al speciei. Dar tocmai aceste spirite fără reazem sunt cele care dau sarea şi piperul culturii. Pitorescul le vine din aplombul literar şi din vehemenţa tonului. Ei nu pot îndrăgi ce este actual, dar le place inactualul vetust. Ei trăiesc prezentul ca pe o degradare a valorilor trecute. Această certitudine a degradării valorilor răzbate în şase însuşiri. Reacţionar e cel care critică câştigurile aduse de Revoluţia Franceză - democraţie, vot universal, parlamentarism, materialism, anarhie, republică - câştiguri pe care le consideră tot atâtea pierderi, sau, mai exact spus, tot atâtea forme de nivelare a vârfurilor spirituale. În al doilea rând, reacţionar e cel care respinge Epoca Luminilor, socotind-o un răstimp în care excesul raţiunii şi optica ateistă a dus la stingerea tradiţiei şi la iscarea acelei superstiţii moderne care poartă numele de progres uman. În al treilea rând, reacţionarul e un pesimist incurabil: priveşte cu mefienţă desfăşurarea istoriei şi e foarte sceptic în privinţa virtuţii omului de a îmbunătăţi lumea. În al patrulea rând, reacţionarul e încredinţat că istoria merge din rău în mai rău şi că pârghia acestei înrăutăţiri stă în lucrarea ascunsă pe care o presupune existenţa unui păcat originar. Omul e rău de la natură, adică de la căderea în păcat, şi aşa va fi până la sfârşit. În al cincilea rând, reacţionar e cel care cultivă estetica sublimului, având convingerea că, vorba lui Edmund Burke, "tot ce acţionează într-o manieră similară spaimei este o sursă de sublim". Aşadar, reacţionar e cel care, resimţind prezentul ca pe ceva înspăimântător, caută să-i descrie avatarurile într-o formă artistică cât mai apropiată de sublim. A da peste o expresie reuşită este revanşa reacţionarului în faţa absurdităţii a toate. În fine, cea de-a şasea însuşire priveşte dispoziţia sufletească. Reacţionarul este un rebel muncit de o stare de spirit vecină cu disperarea, de unde şi înclinaţia lui spre forme de exprimare pe potrivă. Reacţionarului îi stă bine cu vociferarea, cu diatriba şi cu imprecaţiile, iar atunci când i se întâmplă să nu scrie pamflete sau manifeste, atunci negreşit că ţine predici. Rosteşte pledoarii şi face profeţii, cultivă paradoxul şi vânează oximoronul, nu ocoleşte tautologia şi îşi rafinează mereu stilul. Pe scurt, caută mereu să atragă atenţia, speriind, flatând sau scandalizând. Prezenţa lui, pe cât de incomodă, e chiar fermentul din dospirea căruia se întreţine viaţa unei culturi. Fireşte, e vorba de reacţionarul laic, ales din rândul intelectualilor moderni.