Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Opinii Repere și idei Recunoștință și bucurie

Recunoștință și bucurie

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Pr. Paul Siladi - 23 Mar, 2022

Între marile lecții ale Părinților ascetici se găsește și dubla măsură pe care o folosesc. Într-un fel se judecă pe ei, altfel pe ceilalți. Sunt aspri cu sine și calzi, atenți și înțelegători cu aproapele. Asprimea îndreptată spre sine îi face lipsiți de menajamente și gata să înfrunte realitatea. Asceza practicată este saltul în inima realității proprii și a lumii întregi. Iar asta nu este deloc ușor. Preferăm prea adesea confortul călduț al minciunilor confortabile și al iluziilor comode.

Realitatea fiecăruia în parte și a lumii în ansamblu este cel mai adesea aspră, presărată cu difi­cul­tăți și punctată de tragedii. Experiența ne arată chipul mozaicat al existenței, care oferă constant suficient de multe motive de recunoștință, după cum ne pune la îndemână și justificări pentru nemulțumire, resentiment și re­proș. Diferența de perspectivă modifică radical substanța vieții. Re­cunoștința este o dispoziție a inimii smerite, care vede zilnic darurile primite și le apreciază, cinstindu-L pe Dumnezeu. Din această atitudine se naște mulțumirea și din ea bucuria.

Sfântul Apostol Pavel, în prima Epistolă către Tesaloniceni, are două îndemnuri scurte și foarte cunoscute. Poate între cele mai cunoscute cuvinte ale sale: „Bucu­rați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 16 17). Cuvintele acestea au fost spuse în zorii creștinismului. Furtuna istoriei care avea să măture pe mulți dintre cei care au mărturisit numele lui Hristos începuse deja. Pavel, unul dintre foștii prigonitori, era suficient de lucid încât să înțe­leagă lumea în care propovăduia și în care războiul spiritual era necruțător. El, așadar, înainte de a vorbi despre rugăciunea permanentă, îndeamnă la bucurie continuă. Greu cuvânt.

Bucuria este atmosfera rugăciunii. Din nou vedem același circuit pe care l-am sesizat și cu alte ocazii: bucuria este mediul rugăciunii, iar rugăciunea naște și întreține bucuria. În mijlocul unei realități deloc măgulitoare, golită de iluzii și miraje, bucuria aceasta pare a fi posibilă doar pentru naivi. Luciditatea aduce cu sine încordare și încruntare și expulzează bucuria doar în lumea celor care se iluzionează că lumea ar fi încă frumoasă și oamenii buni. Cum mai este posibilă bucuria după o istorie atât de grea, plină de crime, violență și rău dezlănțuit în formele sale cele mai perverse? Atât de multă frică, dezbinare, mici apocalipse în permanentă desfășu­rare. Și totuși, „bucurați-vă pururea”.

Istoria văzută din interior este fără de ieșire. O desfășurare surdă și mută într-o neîncetată rostogolire. Dar această istorie are o tăietură radicală, care o deschide spre nădejde. Intrarea lui Dumnezeu în creație prin întrupare naște posibilitatea nădejdii, pe care se clădește bucuria și din care izbucnește rugăciunea.

Nădejdea întemeiată pe credința în Dumnezeul-Dragoste are ceva specific: este totală. Nu are un obiect precizat, nu este speranța a ceva, ci este dispoziția de a vedea și primi binele pe care Domnul îl revarsă în lume prin Pronia Sa, după propria Lui rațiune. Așa cum deznădejdea este pierderea oricărei speranțe, cu adevărat nădejdea este recuperarea unei nădejdi deschise și pline de încredere. Speran­ța precizată este de multe ori iluzia: blocarea încăpățânată că ceva se va petrece așa cum ai vrea; este supraevaluare a sinelui și a propriilor posibilități. Virtutea teologică a nădejdii este disponibilitatea bucuroasă de a primi totul din mâinile lui Dumnezeu. Iar darul Lui cel mai de preț este însăși prezența Sa, care poate umple de lumină chiar și cel mai adânc colț al iadului, atunci când este primit.