Recuperarea încrederii în Dumnezeu

În evoluţia istorică a poporului român, unii dintre intelectualii noştri au vorbit, de multă vreme,

despre "praguri" care au menirea să ne pregătească tocmai în vederea zguduirii apocaliptice. În paralel cu această viziune tipic românească, mai există însă un tip de raţionare comodă, încurajată din păcate tocmai de evoluţia ştiinţifico-tehnologică, care spune: "Lasî că o să fie bine!" Potrivit acestui fals optimism, timpul pare că lucrează în favoarea noastră. Or, în opinia academicianului Virgil Cândea, dacă lucrurile ar sta astfel, atunci Noul Testament ar trebui să se încheie cu o viziune extraordinară a Paradisului, iar nu cu Apocalipsa.

Încrederea în promisiunea unui viitor mai bun, făcută în ciuda realităţilor grave şi tragice, demonstrează de fapt că în societatea românească după pragul din 1989 nu s-a petrecut încă o întoarcere hotărâtă către Dumnezeu. Păcatul comis de acest tip de optimism constă în faptul că transformările produse de-a lungul timpului în România au fost puse doar pe seama oamenilor, nu şi a lui Dumnezeu. Pentru un popor care a avut cultura statului la coadă este surprinzătoare uşurinţa cu care s-a lăsat furat de valul unui optimism secularist, care nu a făcut altceva decât să-l îngenuncheze! Astăzi, când vorbim

despre crize aproape în toate domeniile - de la gândirea social-politică, financiar-economică, cultural-artistică şi moral-religioasă -, ar fi păcat ca acest fals optimism de nuanţă evoluţionistă promovat odinioară tocmai de regimul comunist să invadeze gândirea religioasă.

În viziunea apocaliptică tradiţional românească, nu înseamnă că lumea merge spre distrugere şi că totul se va lichida. Astfel, singura explicaţie teologică plauzibilă pentru crizele pe care le traversează umanitatea astăzi este tocmai aceea că societatea contemporană în ansamblul ei trece printr-un fenomen de purificare care trebuie să se consume în special la nivel superior, acolo de unde provin de regulă schimbările majore. De regulă, aceste profunde transformări spirituale, rezultate din coliziunea cu puterea seculară, au pus întotdeauna în valoare tocmai funcţia apologetică a Bisericii Ortodoxe Române. Contrar aşteptărilor, însă, această apologetică nu are în vedere demonizarea publică a puterii seculare, ci doar rectificarea erorilor determinate de o falsă concepţie asupra umanităţii şi a lumii.

În aceste momente de cumpănă, în care nenorocirea de pe urmă poate fi în orice clipă mai mare decât cea dintâi, este timpul ca intelectualitatea cu convingeri religioase profunde să se preocupe şi mai mult de certificatul cu care se va prezenta la Judecata de Apoi, contrabalansând prin valoare influenţa celei cu convingeri ateist-seculariste dispusă la inutile şi superficiale "ieşiri din front" din făgaşul tradiţional românesc şi, implicit, european.