Recurs la normalitate

Există oameni care privesc şi înţeleg diferit Biserica, recte Biserica Ortodoxă Română. Unii dintre ei o consideră un subiect de ştire, pe care îl livrează publicului autohton definit în puncte de rating la momente deloc întâmplătoare şi care, de cele mai multe ori, se referă la un preot care fie "deschide cartea", fie se ceartă cu vecinul pentru o bucată de pământ din spatele grădinii, fie "pretinde" unor oameni educaţi din societatea actuală şi crescuţi în cel mai autentic duh creştinesc (a se citi creştini pe hârtia statisticilor, nu pe cea a pomelnicelor) un onorariu pentru nu ştiu ce slujbă. Alţii, tot din presă, care se cred mai inspiraţi şi oarecum superiori primilor, nu mai abordează Biserica la nivelul jurnalelor de tip găinărie, ci la nivelul elevat al tocşourilor, rămânând evident la mintea cocoşului şi sforţându-se din răsputeri să înţeleagă un subiect ce le-a fost interzis o vreme. Aceştia aplică scenariul politicii în naosul Bisericii, luând cadrul chiar şi văzut al spaţiului eclesial drept recuzită a unei noi înscenări cu aceeaşi regie. Vacantarea unei eparhii din organizarea internă a Bisericii creşte ca prin minune interesul faţă de viitorul Acesteia, dar nu la nivelul firesc al unei cunoştinţe şi conştiinţe în comuniune, ci la nivelul micilor speculaţii şi al meschinăriilor, pe care neştiutorii le aşază la temelia unei instituţii care, în ciuda prezenţei puternice în societate, îşi împlineşte menirea dincolo de ea. Apropo, pe cupola Palatului Patriarhiei este o pasăre cu o cruce în cioc. În orice caz, nu e găină.