Recviem pentru o prezviteră şi lumea satului

Ca dintr-un sipet fermecat, urmaşii eminentului dascăl, folclorist şi condeier care a fost fălticineanul cu obârşii gălăţene Vasile Gh. Popa scot la lumină comorile lăsate de un om hărăzit cu alese daruri şi vocaţii. Pe multe dintre acestea a fost nevoit să le ţină tăinuite în timpul vieţii sale scurte (1912-1976). Vasile Gh. Popa avea în ţinutul Fălticenilor, unde s-a stabilit în 1947, după ce preoţise prin părţile Sighetului Marmaţiei şi Botoşanilor, reputaţia unui profesor haristic, ştiutor de multă carte, dar şi iscusit pedagog. Nicolae Labiş a avut norocul să-i fie elev. Porţile spre marea literatură, într-o vreme a interdicţiilor de tot felul, i-au fost deschise stelarului elev de la Mălini de admirabilul profesor fălticenean. Vasile Gh. Popa juca pentru poetul "Primelor iubiri" rolul pe care îl avusese pentru dânsul Anton Holban în perioada şcolarităţii la Seminarul Teologic de la Galaţi. Vasile Gh. Popa a fost atras de scris şi a început a se manifesta cu aplomb încă din anii studiilor seminariale şi ai celor universitare de teologie şi filosofie de la Cernăuţi. Din nefericire, zborul a fost frânt de schimbarea brutală de regim şi smintirea rosturilor odată cu instaurarea comuniştilor la putere. Intelectualul fin, rafinat, s-a strâns în cochilia sa şi ceea ce ar fi trebuit să rodească la lumina zilei a prins a se petrece în taina tainelor. Din când în când, totuşi, glasul i se auzea. Răbufnea nemulţumit de şirul de nelegiuiri ale stăpânirii de sorginte sovietică. Pentru îndrăzneală a plătit cu libertatea şi ani grei de temniţă politică, ceea ce-a adăugat un nou obstacol în drumul de împlinire a darurilor şi vocaţiilor. Însă închisoarea, dincolo de tragismul ei, a avut şi partea sa de iluminare. I-a prilejuit întâlnirea cu figurile scânteietoare ale unor pătimitori intelectuali români, precum Vasile Voiculescu. Aceste intersecţii fericite, providenţiale de-a dreptul, l-au stimulat ca, în ciuda tuturor opreliştilor, să nu cedeze şi, odată liber, să se consacre scrisului şi cărturăriei, pentru care avea o atât de puternică chemare. Concomitent cu preocuparea pentru culegerea folclorului din zona Fălticenilor, domeniu în care continua cu temeinicie şi pricepere tradiţia nobilă a "Şezătorii" lui Artur Gorovei, şi a scrierilor pentru copii, Vasile Gh. Popa s-a apucat să scrie memorii şi pagini de beletristică, pe care n-a reuşit să le publice în timpul vieţii. Acestea sunt aduse la lumină de urmaşi, îndeosebi de fiul său, medicul gălăţean Vasile V. Popa (Guju). După substanţialele două volume de memorii "Din copilărie" (cărora li s-a adăugat nu de mult "Letopiseţ fălticenean"), a apărut la Editura "Junimea" romanul epistolar "Bunica". Este portretul soacrei profesorului Vasile Gh. Popa, prezvitera Elvira Varganici, căreia, fiindu-i atât de dragă sufletului său, îi zicea cu duioasă afecţiune "mamă". A zugrăvit-o în ultimele luni de viaţă, la o vârstă venerabilă. Paginile acestea, scrise cu nerv, patos cumpănit şi o "admirabilă rostire românească", cum remarcă poetul Cezar Ivănescu în prefaţa cărţii, sunt un minunat elogiu adus unei figuri emblematice a satului românesc de altădată. Prezvitera seamănă, cum subliniază autorul, ca două picături de apă cu Olimbiada, personajul sadovenian, ce întruchipează toată aristocraţia şi profunzimea sufletească a ţăranului român. Are înţelepciunea filosofilor, deşi nu a urmat decât patru clase. Curăţia morală este limpede ca cerul din zilele cele senine de vară. Omenia nu cunoaşte parcă margini. În portretul expresiv, nuanţat cu fineţe, se adună sublimate toate caracteristicile oamenilor din părţile acestea de ţară, "morali şi cu frica lui Dumnezeu". Prezvitera este, poate, cea din urmă făptură a unei lumi în asfinţit. Vasile Gh. Popa o descrie cu evlavie spre luare aminte. E martor îndurerat al sfârşitului ei. Suferă cu atât mai intens cu cât vede în dispariţia prezviterei, cea de la care a cules unele dintre mărgăritarele folclorului fălticenean, apusul lumii şi umanităţii satului tradiţional românesc. Scrisorile acestui roman epistolar sunt notele unui recviem pentru o prezviteră şi, totodată, au fost dedicate încheieri triste a unui mod de a fi, de a fiinţa, al României. Autorul ştie prea bine că nu este cale de întoarcere, e conştient că a sunat ceasul ultim al universului nostru rural, ce-a fost vreme de milenii matricea poporului român. Dar el îşi moaie condeiul în călimara sufletului său înlăcrimat întru neuitare şi cu speranţa că noua realitate, ce-şi face loc, se va structura în jurul unor valori morale la fel de solide ca cele anterioare, care i-au definit pe oameni ca prezvitera Elvira şi pe părintele Vasile Varganici. Vasile Gh. Popa a sculptat chipurile eroilor cărţii sale într-o lumină simbolică şi a făcut-o cu adânci imbolduri pedagogice.