Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Recviemul priorităţilor
În dimineaţa zilei de 12 ianuarie 2007, un bărbat între două vârste s-a oprit pe unul dintre culoarele unei staţii oarecare de metrou din Washington. Era o zi friguroasă, iar oamenii din jur erau iritaţi şi, bineînţeles, grăbiţi. Nimeni nu a dat atenţie faptului că bărbatul a deschis valiza pe care o ducea în mână, a scos dinăuntru o vioară şi s-a apucat de cântat. Nu avea partituri, cânta din memorie. Şi nu cânta deloc rău, ba chiar, dacă stăteai să asculţi, părea o interpretare destul de bună. Şi nu s-a oprit timp de 45 de minute.
În acest timp, zeci, sute de oameni treceau pe lângă el aproape fără să-l observe. La multe minute după ce începuse micul concert, un om de vârstă mijlocie s-a oprit, l-a privit pe violonist timp de câteva secunde, dar a plecat repede mai departe. Se grăbea spre serviciu, evident. Ceva mai târziu, o femeie şi-a încetinit mersul şi a aruncat un dolar în cutia pe care violonistul o avea în faţă - dar nu s-a oprit. Un alt bărbat a stat lângă interpret timp de câteva secunde, apoi şi-a privit ceasul şi şi-a reluat grăbit mersul spre ieşire. Cea mai mare atenţie a primit-o violonistul de la un copil, care l-a privit insistent şi chiar s-a oprit puţin. A fost nevoie ca mama lui să-l tragă cu putere după ea pentru ca micul spectator să se lase dus, dar el îşi întorcea mereu capul, până ce l-a pierdut din priviri pe omul ce-şi vedea mai departe de arcuş şi de coarde. Bărbatul a cântat şase piese de J. S. Bach, apoi s-a oprit. Nimeni nu a observat asta. Nimeni nu a aplaudat, nimeni nu i-a oferit flori. În timpul concertului său din metrou, o cameră video de supraveghere a numărat aproape 1.100 de persoane care au trecut pe lângă el. Dintre acestea, doar şapte s-au oprit ca să-l asculte, iar bani au oferit 20 de oameni, dar cei mai mulţi dintre aceştia nu s-au oprit, ci au aruncat banii din mers. În cutie au putut fi număraţi la final puţin peste 32 de dolari, cei mai mulţi în monede. Violonistul din metrou se numeşte Joshua Bell şi este unul dintre cei mai apreciaţi instrumentişti ai lumii. Vioara sa este un Stradivarius vechi de trei secole şi valorează aproximativ 4 milioane de dolari. La câteva zile după ce a cântat în metroul din Washington, el a susţinut un concert în Boston, cu casa închisă, în condiţiile în care un bilet a costat în jur de 100 de dolari. Printre performanţele sale este şi aceea că albumul său, Romance of the Violin (2003), s-a vândut în peste 5 milioane de exemplare şi a rămas în topurile internaţionale de muzică simfonică timp de 54 de săptămâni. Tot acest experiment a fost gândit şi provocat de un editorialist de la cotidianul Washington Post. Numele lui este Gene Weingarten şi, în urma articolului pe marginea acestui subiect, el a câştigat Premiul Pulitzer 2008. El a impresionat prin câteva concluzii simple, pe care mizase de altfel chiar dinainte de a cere experimentul: unul dintre cele mai alarmante simptome ale lumii de azi este indisponibilitatea oamenilor de a sesiza lucrurile frumoase din jur. Dispuşi să cheltuiască sume mari de bani pentru a avea acces la excelenţă, oamenii nu sunt capabili să valorifice capitalul de frumuseţe şi valoare aflat în starea cea mai accesibilă lângă ei. Nu preţuirea valorii se pune în discuţie, ci capacitatea oamenilor de a o sesiza atunci când nu este etichetată. Că viaţa este grea este un truism prea adesea verificat în concret. Dar că ea are şi nenumărate faţete miraculos de frumoase este un lucru care nu mai trebuie demonstrat. Problema este că graba ne împiedică adesea să ne bucurăm în modul cel mai simplu posibil sau să observăm stropii de lumină din jur. Graba este duşmanul omenităţii: e greu să mai fii uman atunci când agenda şi indicatorii de performanţă de la serviciu te încorsetează şi te împing spre calcularea profitabilităţii oricărui gest, a oricărei resurse. Or, experimentul din metroul capitalei americane arată că poţi oricând, din cauză că eşti neatent, să ratezi exact lucrul cel mai bun şi cel mai frumos al zilei, al anului sau, poate, chiar al vieţii tale. Se mai îngrijorează azi cineva de asta?