Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Regăsire

Regăsire

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Repere și idei
Un articol de: Ștefan Mitroi - 30 Octombrie 2018

Astă-primăvară, prietenul Dumitru Manolache mi-a citit la telefon o poezie, întrebându-mă dacă știu cine a scris-o.

Nu i-a venit să creadă când i-am spus că nu știu. Așa cum nu mi-a venit mie să cred când am auzit că am scris-o eu. Încă nu m-a părăsit ținerea de minte. Cum să uit niște versuri ce-mi aparțin? Ce mi-au aparținut, mai bine zis, pentru că, de foarte multă vreme, ele au trecut în proprietatea unei comune din județul Olt, care le-a tipărit, dacă pot spune așa, pe piatra unui monument din curtea bisericii.

Ajuns în zonă cu treburi reportericești, Dumitru Manolache mi-a văzut numele dedesubtul poeziei de pe monument și s-a gândit să mă sune.

Atunci am aflat pentru prima oară de existența comunei Brasta­vățu și că ea se găsește la numai câteva zeci de kilometri de locul unde m-am născut, aproape de Dunăre, între Corabia și Caracal.

Prin vară, am hotărât să fac un drum până acolo, ca să-i cer iertare poeziei de pe monument pentru faptul c-am uitat-o.

Era într-o duminică, după-amia­za. Și Brastavățu mă aștepta, toropit de căldură, cu gospodării mai pricopsite decât cele de prin părțile mele și cu ceva mai mulți oameni pe la porți. Nu cunoșteam pe nimeni. Nu mă cunoștea nimeni. Nici măcar versurile de pe crucea de piatră din curtea bisericii nu știau cine sunt, deși le scrisesem eu. Dar trecuseră aproape 30 de ani de atunci. Mi-am amintit de zilele Revo­luției. Căci atunci le scrisesem. Și-am tăcut minute în șir, bucuros că le-am regăsit. Și-am dat ocol bisericii mari cât o catedrală. Și-am luat, la schimb cu poezia de pe monument, o fâșie din cerul albastru de deasupra ei și mi-am înfășurat-o în jurul inimii. Și-am plecat fără să spun nimănui cine sunt.

Poate că biserica știa. Și știa și piatra pe care îmi era scris numele.

Crucea din curtea bisericii din Brastavățu e un fel de carte a mea cu coperți de piatră, editată într-un singur exemplar. Eu așa o socotesc.

Îi mulțumesc de la depărtare preotului paroh că mi-a tipărit-o. Și le mulțumesc, în același timp, locuitorilor comunei, care o citesc ori de câte ori intră în curtea bisericii.