Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Opinii Repere și idei Regăsirea de sine şi bucuria devenirii

Regăsirea de sine şi bucuria devenirii

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Repere și idei
Un articol de: Viorel Stănescu - 09 Aprilie 2013

Experimentăm, în particular, tot ceea ce ni se pare a fi „necesar“ pentru noi, dar experienţa este, de fapt, un spaţiu personalizat ce ne poate conduce spre culmi de splendoare sau spre un vid al cunoaşterii searbăd şi neverosimil, asimilat cu non-cunoaşterea sau non-adevărul. Într-o astfel de conjunctură, a inadaptabilului, apare eroarea narcisistă: omul se îndeletniceşte prea mult cu sine, îşi fixează imaginea, rămânând la el însuşi, crezându-se perfect.

Cunoaşterea de sine, sinele fiind expresia conştiinţei umane adâncite, presupune o acţiune prin care se poate releva actul „conştiinţei de sine“, asumarea acţiunii: să vezi ce puteai face, în detrimentul a tot ceea ce ţi s-a oferit. Activezi pentru a-ţi vedea posibilităţile. Ispita nu ne este dată doar în scopul de a o nega; „cunoaşte-te pe tine însuţi“ vine ca o descoperire a sinelui în scopul de a deveni ceea ce eşti, de a-ţi cunoaşte limitele şi a putea face „ceva“ cu ceea ce ţi s-a dat, nu cu ceea ce ţi-ai fi dorit a avea! Are sens, prin acţiune, să vezi ce puteai face!

Dacă sensul ispitelor s-a schimbat şi orice slăbiciune este una a voinţei, viaţa religioasă ar trebui să fie revizuirea de conştiinţă de fiecare clipă a omului faţă de Dumnezeu.

Angajarea în viaţă trebuie să fie esenţială, iar nu accidentală, anume pe baza necesităţii mai adânci a omului, iar nu a unui demers arbitrar; în acest sens, regula lui Aristotel: „să ne închipuim o oaste, una pusă pe fugă în neorânduială! La un moment dat, un soldat se opreşte! În jurul lui se opresc alţi patru-cinci. Apoi, în jurul nucleului format de ei se strâng şi alţii, şi iată, «dintr-o dată», oastea întreagă, întorcând faţa către duşman, e gata să primească din nou lupta“, vine să confirme că viaţa morală a omului este între“ fiul risipitor“ şi „fratele fiului risipitor“ - ne pierdem sau ne căim.