Regula lui Caraza

Natura umană e făcută să se adapteze şi spiritul e născut spre a conforma, aceasta e regula supravieţuirii. Când condiţiile sunt potrivnice, singura cale e acomodarea la ele. De aceea, după uşurinţa cu care te pliezi pe împrejurări se măsoară treapta de parvenire la care poţi ajunge. Şi cum mlădioşii au şanse mai mari de afirmare decât rigizii, alura ţeapănă este un indiciu a cât de repede poţi dispărea din istorie. În cazul mlădierii, virtutea acomodării la exterior se numeşte duplicitate arivistică, adică optica relativistă căreia i-a dispărut memoria rădăcinii. În al doilea caz, însuşirea dârză de a te împotrivi presiunilor se cheamă tenacitate, sau cu un cuvânt la modă azi, fundamentalism viager ivit dintr-o genă a nobleţei ancestrale. Primul atribut îţi asigură cariera şi notorietatea, al doilea e condiţia repudierii şi a anonimatului din motive ideologice. În prima situaţie, răsplata e aura mediatică cu durată scurtă, în a doua situaţie, preţul stă în deceniile de caterisire socială şi în posibilitatea ca numele să-ţi fie şters din analele comunităţii.

Grigore Caraza este un exemplu înfiorător şi inexplicabil al celei de-a doua situaţii: înfiorător fiindcă a făcut 21 de ani închisoare la Aiud şi încă doi ani de domiciliu obligatoriu la Răchitoasa (Bărăgan), fiind în această privinţă posesorul unui record fioros; inexplicabil, deoarece omeneşte vorbind, tăria alcătuirii sale depăşeşte explicaţiile biologice, psihologice sau medicale. Pur şi simplu e un mister cum acest om a putut rezista atâţia ani, şi nu oricum, ci neacceptând nici o iotă din reeducarea comunistă. Şi dacă rezistenţa este un indiciu a cât poţi suporta fără să te clatini în onoare, atunci Caraza este ipostaza rezistenţei în condiţii de frustră demnitate. Alături de el nu pot sta decât un Mircea Nicolau sau un Gheorghe Calciu. Calvarul lui Caraza se află în paginile Aiudului însângerat, volumul său memorialistic. După 1964, Caraza va scăpa din câteva atentate ale Securităţii, reuşind până la urmă să plece în America, de unde, după căpătarea cetăţeniei americane, se va întoarce în ţară. Întâlnindu-l la Piatra Neamţ, l-am privit ca pe un specimen aparţinând unei rase stupefiante: cum de rămăsese în viaţă după atâtea torturi şi privaţiuni? Răspunsul lui Caraza a fost: "Viaţa mi-a fost mereu ordonată de două axe: relaţia pe verticală cu Dumnezeu, aşadar credinţa, şi relaţia pe orizontală cu semenii, adică strădania de a nu le face rău. Cine se ţine la aceste două imperative răzbate."

Astăzi, Grigore Caraza e unul dintre cei mai frumoşi bărbaţi pe care îi ştiu. Se înţelege, e vorba de frumuseţea lăuntrică dată de neclătinarea în convingeri. Tăria lui nu e psihologică şi nici morală, ci numinoasă, adică coborâtă de sus prin graţie divină. Că a putut trece printr-un supliciu care părea fără capăt şi din care a ieşit fără să abdice de la principiile sale, iată miracolul acestui nemţean. Caraza a refuzat să se adapteze, şi totuşi a supravieţuit, încălcând regula pomenită la început. Sunt cazuri când natura nu e făcută să se adapteze şi spiritul nu e născut spre a conforma. Acestea sunt cazurile de demnitate care dau sens noţiunii de erou. Caraza a fost la un pas să dispară din istorie, cu tot cu nume şi cu biografie. Şi totuşi a rămas în viaţă, şi-a scris cartea şi astăzi tot mai mulţi intelectuali încep să-i pomenească numele. Un erou în faţa căruia categoriile filosofiei şi intuiţiile zilnice nu au putere de explicaţie.