Religia confortului

Că lumea de azi e stăpânită de "religia confortului" e un detaliu banal. E ca şi cum oamenii sunt educaţi să fugă de suferinţă inoculându-se convingerea că viaţa e bună dacă e comodă. Iar pilonii pe care se sprijină această religie sunt în număr de patru: tehnologia, victimizarea, corectitudinea politică şi multiculturalismul.

Să le luăm pe rând. Tehnologia, însoţită de expansiunea universului cibernetic, transformă lumea într-o reţea planetară a informaţiei ubicuitare. Într-o asemenea reţea, nimeni nu poate trăi decât dacă consimte să se lase prins în ea, aidoma unei celule a cărei şansă de supravieţuire depinde de integrarea în ţesutul din care trebuie să facă parte. Numai că defectul acestui ţesut planetar este că sileşte celula umană să se supună unor rigori de pe urma cărora diferenţele sfârşesc prin a dispărea. Se ajunge astfel la existenţa unui singur ţesut, a cărui reţea informă şterge diferenţele morfologice dintre celule: nu mai avem un organism planetar alcătuit din mai multe ţesuturi specializate - naţiunile -, ci un singur organism alcătuit dintr-un singur ţesut a cărui unitate de bază e una şi aceeaşi celulă: individul uman depersonalizat şi dezrădăcinat, a cărui viaţă se petrece în întregime aici şi acum, într-un prezent continuu şi imuabil, din matca căruia amintirea trecutului şi prefigurarea viitorului au dispărut. Pentru un asemenea individ, existenţa nu are decât o singură dimensiune: orizontala.

Orice tendinţă de organizare pe verticală, fie prin integrarea în ierarhii sociale, fie prin hrănirea credinţei într-o lume transcendentă, este reprimată de înaintarea pe orizontală a angrenajului tehnologic. Dacă nu i te supui, eşti exclus cu identitatea ta cu tot, dar, dacă i te supui, eşti inclus numai cu preţul pierderii identităţii. E întocmai ca în butada aceea privitoare la determinismul implacabil al universului: mersul lumii este ca un curent în faţa căruia nu există decât două opţiuni: ori eşti slab, şi atunci te laşi dus de curent; ori eşti puternic şi te împotriveşti, şi atunci vei fi târât. Rezultatul este acelaşi, indiferent de zbaterea ta.

Dezvoltarea strict orizontală a tehnicii informaţionale face ca ierarhiile umane să se aplatizeze. Numai că orice ierarhie, fiind o eşalonare pe verticală a diferenţelor, reprezintă implicit o sursă a discriminărilor umane. Iar calea cea mai sigură de a ataca o ierarhie este să te declari o victimă a constrângerilor pe care ea ţi le-a impus. Şi atunci, ca reacţie compensatorie faţă de nedreptatea la care ai fost supus, autorităţile fie vor desfiinţa ierarhia în cauză, fie vor crea o ierarhie paralelă a cărei tendinţă va fi s-o înlocuiască cu timpul pe cea dintâi. Pe scurt, suntem educaţi să obţinem avantaje prin înaintarea unor petiţii din care să reiese că suntem victime. Ea tinde să înlocuiască competiţia făţişă şi selecţia valorilor pe bază de înfruntare directă. Şi astfel, sub păvaza corectitudinii omeneşti, nulităţile ajung celebrităţi doar pentru că aparţin unor minorităţi supuse discriminării.

Tot ceea ce înseamnă astăzi multiculturalism şi corectitudine politică îşi trage succesul din această strategie a victimizării. Mai mult, din nevoia de a culege avantajele pe care le aduce cu sine discriminarea, există o rasă de indivizi care se pretinde victima unor agresori pe care tot ea îi inventează. Consecinţa dezastruoasă este că dintr-un edificiu de tip concurenţial centrat pe cultul eroului, al competenţei şi al meritului, societatea tinde spre un conglomerat respirând aerul compătimitor al autovictimizării. Vremea eroilor dispuşi să se sacrifice pentru un crez a trecut, a venit timpul protejării victimelor lor. Şi astfel, în lipsa unui ideal sau a unei credinţe, confortul, siguranţa zilei de mâine şi consumul neîngrădit sunt scopurile predilecte ale omului de astăzi.

Culmea este că la toate aceste rezultate se ajunge sub masca unor deziderate care propovăduiesc contrariul scopurilor spre care ţintesc. Se vorbeşte de respectarea diferenţelor, dar se tinde spre ştergerea lor. Se proclamă drepturile individuale, dar ele sunt anihilate de drepturile colective ale minorităţilor discriminate. Se slăveşte libertatea de opinie, dar ea este cenzurată tot mai des din dorinţa de a nu leza orgoliile celor ce nu iubesc libertatea de opinie. Se respinge sistematic orice idee al cărei conţinut poate fi interpretat ca unul totalitarist, dar se tinde permanent către o atmosferă totalitară, în virtutea căreia totul nu poate fi înţeles decât într-un singur fel. Se proclamă libertatea de expresie, dar, de fapt, există o cenzură ideologică pe care o resimţim cu toţii în mass-media. Şi ce este uimitor e că, deşi ne dăm seama de existenţa cenzurii, ne purtăm de parcă n-ar fi. Am ajuns să fim complicii ei şi, implicit, am ajuns să îmbrăţişăm religia confortului.