Religia în şcoli - între viclenia diversiunilor şi povara succesului

Cred că punerea în discuţie a statutului orei de Religie în şcoli este un episod dintr-o poveste mai largă şi mai complicată, care nu s-a terminat pe 6 martie: este o nouă şi energică ofensivă a ateismului sub camuflajul „libertăţii“ şi al „cunoaşterii“. De aceea, cred că înţelegerea potrivită a acestui moment este posibilă doar prin plasarea sa în contextul căruia îi aparţine de fapt. Îmi este întărită această opinie de faptul că, după 6 martie, liniile de argumentare ale celor două „tabere“ - cea în favoarea orei de Religie şi cea împotriva orei de Religie - au rămas neschimbate. Nici una nu face vreo concesie celeilalte, nici una nu trage vreun folos real. Ateismul, ca iluzie a libertăţii, va continua să se propage, încercând să submineze autoritatea pe care credinţa a dobândit-o în secole în inima poporului român. Nu mă îndoiesc că nu va dura mult şi vom asista la o nouă provocare majoră în aceeaşi linie. Vă amintiţi zavera iscată acum câţiva ani în privinţa prezenţei icoanelor şi crucifixelor în spaţiile publice? Iată, acum, discuţii cu privire la necesitatea orei de Religie. Ce atac va urma, pe ce temă se va concentra militantismul ateu data viitoare nu ştiu, dar ştiu că suntem într-un film cu „va urma“, căci lupta împotriva credinţei va exista cât lumea, iar încercările de acest gen nu vor sfârşi niciodată.

Cred că, în lupta argumentelor din dezbaterea publică legată de ora de Religie, cel mai greu de învins au fost două diversiuni. Prima a fost aceea că nimeni nu contestă, de fapt, statutul orei de Religie ca disciplină şcolară, aşa că noi, cei care vorbeam despre scoaterea Religiei din şcoli, exageram. Fariseică observaţie, pentru că nu pot înţelege cum puteai să spui că nu vrei eliminarea orei de Religie din şcoli, dar vrei ca elevii să opteze să nu participe la această oră. De fapt, ideea era aceea de a avea cât mai puţini elevi la ora de Religie, astfel încât, într-un al doilea pas, să se pună firesc problema eliminării ei, din moment ce aproape nimeni nu îşi manifesta opţiunea să o urmeze.  Şi astăzi cred că cei care au militat împotriva participării la ora de Religie urmăresc, în realitate, scoaterea ei din programa şcolară.

A doua diversiune - nu uşor de învins în lupta argumentelor - a fost cea a Istoriei religiilor. S-a cerut ca Religia să fie înlocuită cu Istoria religiilor. Mulţi oameni cred că Istoria religiilor este un fel de meniu de restaurant, în care elevul primeşte toate religiile lumii prezentate ca şi cum ar fi feluri de mâncare, gustă puţin din fiecare şi, în final, în deplină libertate, va alege pe cea mai gustoasă - dacă va alege vreuna. O asemenea idee este, de fapt, o enormitate. Întâi, pentru că Istoria religiilor este cu totul altceva. Istoria religiilor este o respectabilă disciplină academică, extrem de interesantă şi de profundă, care presupune un efort comparativ şi transdisciplinar de mare anvergură. Când purcezi la cunoaşterea Istoriei religiilor este necesar să ai cunoştinţe de istorie universală, filosofie, literatură, geografie culturală, psihologie, antropologie culturală. Ideea că predai o asemenea disciplină unor copii de 8 sau 10 sau chiar 14 ani este, de fapt, o încercare de a crea în mintea lor o confuzie năucitoare. În fine, Istoria religiilor este cu totul şi cu totul altceva decât Religia. Este ca şi cum ai spune că istoria artei este arta însăşi. Personal, susţin introducerea Istoriei religiilor în şcoală, dar în chip realist, adică doar în clasa a XII-a, după ce tânărul a dobândit cunoştinţe minimale necesare, şi în nici un caz în locul orei de Religie, care, repet, e altceva. Dimpotrivă, cred că un lansaj util în lumea fascinantă a Istoriei religiilor poate veni doar după ce a fost bine însuşit bagajul de cunoştinţe care te ajută să înţelegi Religia.

Nu aş vrea să închei fără să atrag atenţia asupra înţelegerii veştii bune venite pe 6 martie. Dacă Biserica întreagă, cler plus credincioşi, va privi euforic acest rezultat, atunci următorul asediu al ateismului are şanse mari să reuşească. Adevărul este că sunt foarte multe lucruri de schimbat şi de îmbunătăţit în predarea Religiei în şcolile noastre. După părerea mea, rezultatul de peste 90% opţiuni parentale pentru ora de Religie aşază pe umerii dascălilor şi autorilor de manuale o imensă responsabilitate. Sper ca ei să simtă că 90% este o apăsare şi nu o uşurare. Acesta ar fi folosul cel mare!