Religia, între metafizică şi postmetafizică

Deşi Europa este marcată de o secularizare tot mai profundă, mulţi sociologi ai religiei confirmă faptul că acest lucru nu va conduce la o sucombare a religiei şi a valorilor religioase în general. Religia va supravieţui, chiar dacă va trebui să renunţe la anumite funcţii (cf. W. Gebhardt, Die Transformation der Religion. Signaturen der religiösen Gegenwartskultur, în Sa Thz 11, 2007, pp. 4-19). A depăşit faza prognozată de unii ca fiind propriul sfârşit, dincolo de valurile provocate de raţionalismul şi demitologizarea atât de agresive la un moment dat (cf. R. Polak, Religion kehrt wieder. Handlungsoptionen in Kirche und Gesellschaft, Ostfildern, 2006).

Filosoful german Jürgen Habermas pune „revenirea“ religiei în atenţia societăţii contemporane pe seama crizei pe care o cunoaşte lumea modernă, pe seama unei modernizări eronate, ca şi a conflictului dintre credinţă şi ştiinţă (J. Habermas, Zwischen Naturalismus und Religion, Frankfurt, 2005, p. 247 sq.). În mod clar, susţine filosoful, modernitatea a pornit de la nişte premise care pe termen lung nu sunt valabile. S-a crezut, în mod eronat, că societatea şi cultura îşi vor fi loruşi suficiente, avându-şi propriile fundamente normative, fără să mai aibă nevoie de vreo altă instanţă pentru a fi recunoscute, în afară de propria raţiune autonomă (vezi J. Habermas, Die Moderne - ein unvollendetes Projekt, în idem, Kleine Politische Schriften, I-IV, Frankfurt, 1981, pp. 444-464; idem, Der philosophishe Diskurs der Moderne, Frankfurt, 1985). Permanenţa religiei într-o lume tot mai secularizată nu trebuie privită ca o simplă realitate socială; din perspectiva culturii modernităţii, ea înseamnă şi o provocare cognitivă, care se justifică „din interior“. Tradiţiile religioase, dincolo de orice, articulează o conştiinţă pierdută pe traseul secularizării, cultivă o formă de viaţă şi sensibilităţi indispensabile oricărei societăţi (J. Habermas, Zwischen Naturalismus und Religion, p. 137).

Din cele mai vechi timpuri, teologia creştină a încheiat un „pact“ cu metafizica filosofică; în anumite perioade, acesta a fost atât de strâns, încât creştinismul s-a autoperceput ca o „adevărată filosofie“, în sensul gândirii metafizice. Pe de altă parte, această alianţă cu metafizica filosofică a ajutat creştinismul să devină o religie universală. Tot la fel astăzi, teologia, aflată uneori într-o stare de criză, încearcă să se poziţioneze în orizontul metafizicii, întrucât, aşa cum subliniază W. Kasper, „metafizica este aerul pe care teologia îl poate respira“ (W. Kasper, Zustimmung zum Denken. Von der Unerlässlichkeit der Metaphysik für die Sache der Theologie, în ThQ 169 (1989), p. 262).

Astăzi, există tot mai multe semnale privind o reînnoire a gândirii metafizice, chiar dacă, la fel de bine, sunt multe rezerve în această privinţă. În acest context, un mare interes se concentrează în jurul ideii dacă teologia, religia în general, va supravieţui, şi în ce mod, unei posibile perioade postmetafizice. Pe această linie se înscrie, de pildă, filosoful Kurt Hübner, care este de părere că, astăzi, nu se mai poate vorbi de o împletire a mesajului teologiei cu acela al metafizii, chiar dacă acest lucru a fost posibil atâtea secole. Spre deosebire de odinioară, spune filosoful, astăzi teologia şi metafizica nu mai pornesc de la aceeaşi premisă atunci când vorbesc despre Dumnezeu şi lume. Când odinioară se întâmpla acest lucru, exista o simbioză între cele două, în sensul că metafizica filosofică ajuta teologia să gândească împreună existenţa lui Dumnezeu şi existenţa lumii (vezi K. Hübner, Glaube und Denken. Dimensionen der Wirklichkeit, Tübingen, 2001; Th. Rentsch, Wieder nach Gott fragen? Thesen und Analysen zur Rehabilitation philosophischer Theologie, în K. Dethloff ş.a. (Hgg.), Orte der Religion im philosophischen Diskurs der Gegenwart, Berlin, 2004, p. 185). Pe acest fundament, teologia a reuşit să explice cuvântul lui Dumnezeu şi să-i confere o dimensiune universală, iar credinţa creştină a căpătat şi un suport raţional (vezi J. Ratzinger, Glaube-Wahrheit-Toleranz. Das Christentum und die Weltreligionen, Freiburg i. Br., 2003, p. 146).

Marele teolog Wolfahrt Pannenberg, de la München, analizând relaţia dintre teologie şi metafizica filosofică astăzi, pledează pentru o „înnoire“ a metafizicii în general. El afirmă că „discursul teologic despre Dumnezeu“ nu se poate valida decât printr-o raportare la gândirea metafizică în general, decât printr-o reflecţie de sorginte metafizică (vezi W. Pannenberg, Metaphysik und Gottesgedanke, Göttingen, 1988). De altfel, prin aceasta Pannenberg se detaşează clar de „teologia dialectică“ a lui Karl Barth.

Atrăgând atenţia asupra declinului metafizicii în lumea de astăzi, Pannenberg afirmă că acest lucru se explică şi prin faptul că gândirea filosofică s-a înstrăinat în foarte mare măsură de tradiţiile religioase, pe care s-a străduit să le elimine din conştiinţa omului. Filosofia, spune el, încearcă să explice totul, inclusiv pe Dumnezeu, bazându-se exclusiv pe sprijinul raţiunii. O „înnoire“ a metafizicii ar presupune o revenire la o „solidaritate critică“ între filosofie şi teologie, pentru că în acest mod s-ar ajunge de la o „metafizică înnoită“ la o „teologie filosofică“ (W. Pannenberg, Ein theologischer Rückblick auf die Metaphysik, în: idem, Philosophie und Offenbarung. Beiträge zur Systematischen Theologie, Bd. I, Göttingen, 1999, p. 31).