Religia te învaţă să respecţi dragostea

Citind „Huliganii“ de Mircea Eliade, mă întreb cu care dintre personaje m-aş împrieteni. Dar, mai întâi, poate, ar trebui să mă gândesc ce înseamnă pentru mine prietenia. Alexandru Pleşa, tânărul de 22 de ani din Roman se întreba ce înţelege verişoara lui, Irina, prin dragoste. Ca şi cum dragostea ar trebui explicată, la vârsta asta. Dar oare nu se subînţelege?

Irina îi reproşa lui Alexandru că nu e nimic de făcut cu tinerii de vârsta lui, fiecare are o teorie, o pasiune abstractă, o idee originală, ceva care trece cu mult înaintea dragostei.

Dar mă gândesc că nu e aşa. Poate Irina era prea tânără pentru a cunoaşte suficient de mulţi oameni. Poate că dragostea contează, totuşi.

În orice caz, nu mă regăsesc în acest personaj, Irina. Sau mă regăsesc şi nu prea. Cumva îl aprob pe Alexandru, când spune că nu ştie ce înţelege vară-sa prin iubire. Ea oscila între o religiozitate acută şi frivolitate mondenă. Se hotărâse să se călugărească, îndată ce va fi împlinit 21 de ani şi, totuşi, a participat la o petrecere deocheată, fugind noaptea pe fereastră. Apoi şi-a reluat lecturile religioase, şi tânjea după sihăstrie.

Nu, nu pot fi Irina, dar nici Alexandru nu-mi place. Viorica, prietena lui, a fost atrasă de el într-o relaţie fără pretenţii. El nu i-a făgăduit nimic. Şi totuşi, sufletul ei a început să trăiască o nevoie acută de împlinire. Poate că nici nu şi-a pus problema iubirii, la început. A fost doar o aventură. Un stil de viaţă „huliganic“, cum l-a numit Dragu mai târziu. Dragu care îi invidia pe Petru şi pe toţi „huliganii“. Nu, am înţeles bine, huliganii nu sunt doar spărgătorii de geamuri. Huligan este cel care nu respectă nimic, nu crede decât în el, în tinereţea lui, în biologia lui. Vocaţia de huligan constă în a uita adevărurile, în a avea tot atâta viaţă, încât adevărurile să nu poată pătrunde, nici intimida. A crede că lumea începe cu tine. Ieşirea din adolescenţă, descoperirea adevărurilor, apoi a inutilităţii adevărurilor...

Alexandru simţea milă şi dragoste pentru tânărul care gândea aşa, care îşi mărturisea înfrângerile sale. Deci Alexandru e capabil de a avea şi altfel de sentimente. Cinismul şi insensibilitatea lui nu trebuie să mă sperie. Când prietena lui s-a sinucis din iubire, el nu a avut nici o mustrare de cuget. Se temea doar de scandal.

De altfel, pentru el sentimentele sunt puteri demonice, ele întunecă, umilesc, macerează. Femeia care iubeşte e stăpânită de o forţă puternică, obscură, care sfârşeşte prin a strivi. Şi Alexandru spunea aceste lucruri crude, doar la câteva zile după ce o nefericită se omorâse pentru el...

Alexandru a avut o singură dată dreptate: când i-a spus Irinei că are datoria să creadă în dragoste, s-o provoace, s-o nutrească.

Irina învăţase din religie să respecte dragostea. Fata cealaltă, prietena lui Alexandru, s-a sinucis când şi-a venit în fire. Când s-a întâlnit cu sentimentul de ruptură definitivă, de moarte, când a ajuns la o nouă conştiinţă: de totală zădărnicie a lucrurilor, în lipsa iubirii.

Aş fi rămas prietenă cu un personaj care ar fi mers până la capăt: cu Irina, dacă ar fi ales până la urmă între religie şi frivolitate, cu Alexandru, dacă s-ar fi văzut „huligan“, dacă ar fi avut conştiinţă de sine, sau cu orice alt tânăr din Roman, care ar fi avut o experienţă care să-l împlinească şi să îmi dea sentimentul că a ajuns undeva. Dar tinerii aceştia nu se maturizează. Nu au o dinamică interioară, se sufocă în propriul lor dezgust. Vitalitatea de care fac atâta caz se transformă până la urmă în dezgust.

Spre sfârşitul romanului, un alt personaj, Gheorghiu, plânge: „Toate la fel, mă, toate la fel...“ Spiritul tinereţii a sucombat în plictiseală.

Aş putea să iubesc un băiat, care ar avea revelaţia unicităţii mele. Aşa ca Petru, când povesteşte despre una dintre puţinele sale zile extatice. Când a descoperit că o femeie se deosebeşte de altă femeie. Când spune că numai un bărbat care a iubit ani de-a rândul o singură femeie poate să îşi dea seama. Când recunoaşte că aceasta este o descoperire extatică. Iubirea devine ştiinţa lui: „Ştiu ceea ce nici tu, nici nimeni altul de pe pământ nu bănuieşte încă.“

Această carte cu „huligani“ sau cu tineri care refuză adevărul mi se pare foarte actuală. Nici vorbă de originalitate în rândul tinerilor de azi. Revolta şi „nu“-ul au mai fost spuse.

Totuşi, cel puţin pentru o singură frază, cartea merită citită. Atunci când spune că religia te învaţă să respecţi dragostea. Şi când spune că descoperirea celuilalt, a aproapelui, ţine de revelaţie, este extatică.