Religie, ideologie şi cultură în China de odinioară şi de azi

Ascultându-i şi citindu-i pe chinezi, aşa cum se prezintă ei înşişi, ajungi să trăieşti un sentiment aproape ciudat, în sensul că uneori te regăseşti, iar alteori nu te regăseşti deloc în orizontul lor. Liang Qichao (1873-1929), de altfel un erudit al contemporaneităţii, afirma, nici mai mult nici mai puţin, că Republica China ar fi unică în felul ei, întrucât nu are nici o religie, prin aceasta deosebindu-se de toate celelalte ţări (vezi Wing-Tsit Chan, Religiöses Leben im heutigen China, München, 1955). Tot la fel, cunoscutul filosof Liang Shuming (1893-1988), contemporan cu Mao Zedong, afirma că singurii „pământeni“ care manifestă un interes scăzut faţă de religie sunt chinezii, ei fiind un „popor areligios“ (vezi How to Evaluate Confucius Today?, în: Pay Sing Semi-Monthly 96 (1985), p. 18).

Cu toate acestea, asemenea teorii au fost respinse inclusiv de teoreticienii marxişti, cum ar fi Ya Hanchang: „Chiar dacă L. Qichao a respins teoriile promovate de Ştiinţa religiilor, considerându-le false şi burgheze, totuşi trebuie recunoscut faptul că adevărata Chină nu este o ţară «areligioasă», ci o singură ţară, cu mai multe religii“ (cf. D. Macinnis, Religionspolitik im kommunistischen China. Theorie und Praxis in Dokumenten, Göttingen, 1972, p. 111 sq.).

Teologul şi misionarul Maurus Heinrichs, mort spre sfârşitul secolului al XX-lea, afirma, în acelaşi context, că religiile, respectiv tradiţiile chineze (daoismul, confucianismul şi budismul), reprezintă probabil o separaţie în cadrul sistemului religios, dar în nici un caz o separaţie în cadrul comportamentului practico-religios, fiindcă orientalii acordă doar o valoare aproximativă formelor şi sistemelor religioase în căutarea adevărului absolut (M. Heinrichs, Katholische Theologie und asiatisches Denken, Mainz, 1963, p. 68). Delimitări socio-religioase în sensul accepţiunii noastre europene privind religia nu se regăsesc în China de odinioară şi de astăzi. Explicaţia constă în faptul că filosofia, cultura şi religia au reprezentat dintotdeauna aspecte ale aceleiaşi „soteriologii“, ca o religiozitate, filosofie a vieţii şi cale de acces spre Dumnezeu, spre Absolut. Cel mai concludent exemplu este confucianismul, care, situativ, este revendicat ca religie, filosofie (ideologie) sau mod de viaţă.

Religiozitatea chineză s-a regăsit totdeauna în structura familiei şi a societăţii, iar mai târziu în aceea a filosofiei şi culturii, aşa încât nu s-a bucurat niciodată de o anume autonomie noţională. Abia în limba chineză modernă, începând cu secolul al XIX-lea, şi în concordanţă cu limba japoneză, întâlnim combinaţia semantică „zongjiao“ (învăţătura despre strămoşi), folosită ca o noţiune generală şi distinctă pentru ceea ce ar putea însemna „religia“. De cele mai multe ori, pentru a exprima tradiţiile religioase chineze, se foloseşte expresia „san jiao wei yi“, o expresie care sugerează că daoismul, confucianismul şi budismul reprezintă, propriu-zis, o singură religie sau religiozitate. Este şi motivul pentru care sinologul olandez J.J.M. de Groot (1854-1921) a folosit pentru „religiile“ Chinei noţiunea de „universism“ (cf. J.J.M. de Groot, Universismus, Berlin, 1918, p. 1 sq.; A. Chang, Understanding the Religious Heritage of China, în: Tripod, 1989, 3, p. 39).

În acest sens, este evident că religiozitatea chineză reprezintă, realmente, o provocare pentru semnificaţia noastră europeană privind religia; într-o anumită măsură, China oferă o mare şansă pentru dezbaterile referitoare la discuţiile legate de delimitarea noţiunilor de „religie“ şi „religiozitate“ (cf. H. Waldenfels, Phänomen Christentum. Eine Weltreligion in der Welt der Religionen, Freiburg i. Br., 1994, pp. 23-30; E. Feil, Zur Bestimmungs-und Abgrenzungsproblematik von „religion“, în: Ethik und Sozialwissenschaften, 1995); aceasta, întrucât atât noţiunea occidentală de „religie“, cât şi noţiunea chineză „zongjiao“ nu par să fie adecvate pentru a se face suportul moştenirii religioase a Chinei.

Tocmai de aceea, în China şi nu numai, s-a căutat şi se caută un substitut pentru noţiunea de „religie“, aşa cum au făcut-o filosoful religiilor Xie Fuya (Filosofia religiei, Beijing, 1950, p. 250), ca şi teologul şi filosoful german al religiilor, Paul Tillich (1886-1965). Acesta din urmă a încercat să definească religia ca pe o stare de „emoţionalitate“ în faţa Absolutului (P. Tillich, Dynamics of Faith, New York, 1951). O atare privire a ceea ce înseamnă religia, respectiv ca un „ultim principiu necondiţionat“ (Dumnezeu, Tian, Li, Dao), oferă şansa unei percepţii mai aproape de realitate privind religiozitatea chineză.

Ren Jiyu, odinioară un apologet al tezei privind religia ca „opium al poporului“, a publicat, în anul 1995, în renumitul cotidian Guangming ribao, un articol cu titlul „Religia chineză şi cultura tradiţională“, în care afirmă limpede că sintagma „China nu are nici o religie“ este o eroare, întrucât China are o religie tradiţională, şi aceasta este confucianismul (rujiao). Argumentul principal invocat de el este semnificaţia cerului („Tian“). Din această perspectivă, confucianismul, afirmă autorul, aparţine în mod indubitabil culturii tradiţionale chineze (cf. R. Malek, Konfuzianismus als Religion. Neue Einsichten von Ren Jiyu, în: China heute, 15 (1996), pp. 55-58).

Persistenţa continuă a religiei/religiilor în spaţiul chinez a rămas şi rămâne o mare provocare pentru teoriile marxiste privind istoria religiei şi religiilor. E vorba, practic, de aceeaşi provocare pe care a cunoscut-o „ortodoxia“ confucianistă în China tradiţională. În acest context, nu există decât o singură concluzie: faptul că religia nu dispare, presupune şi revendică o nouă analiză a fenomenului religios.

De altfel, începând cu anul 1982, dar mai ales după 1985, religia a început să fie privită şi cercetată în China în cadrul domeniului culturii. Caracterul preponderent cultural al religiei este subliniat de către Zhuo Xinping: „Legat de reforma şi deschiderea prezentă a Chinei spre lume, ştim exact că dialogul în domeniul tehnicii şi ştiinţelor naturii este cel mai facil, pe când dialogul politic rămâne cel mai important, alături de cel ideologic, care este cel mai dificil. Însă, a sosit totuşi timpul pentru acest dialog atât de dificil“ (Zhuo Xinping, Theorien über Religion im heutigen China, în: China heute 7 (1988), p. 79; cf. L. Swidler, What Christianity Can Offer Asia - especially China in the Third Millennium, în: Ching Feng 37 (1994), pp. 111-146).

Conceptul potrivit căruia religia trebuie privită ca un fenomen cultural se detaşează realmente de vechile teorii privind religia/religiile Chinei. Acest fapt va contribui, indiscutabil, la o aprofundare a dialogului dintre religie şi cultură în acest atât de important spaţiu geografic şi spiritual.