Religie şi cultură în Europa şi Asia

Biserica a moştenit mult din structura administrativă a Imperiului Roman, al cărui teritoriu şi ai cărui supuşi i-a preluat în mare parte, iar acest lucru a influenţat profund istoria viitoare a creştinismului. Mai mult decât oricare altă instituţie, Biserica a fost, în permanenţă, o sursă de inspiraţie pentru cultura rafinată a Europei. Patronând artele, meşteşugurile, dar în special pictura, arhitectura şi muzica, Biserica şi-a lăsat amprenta asupra tuturor acestora cu simbolismul ei creştin, promovând nu doar expresia emoţiei şi a valorii, ci chiar impunând acestora o anume disciplină şi un control. Prin intermediul artei, religia a reuşit să transmită oamenilor o multitudine de expresii emoţionale şi nenumărate valori morale care, la nivelul conştiinţei, au modificat nu doar limbajul cotidian, ci chiar imaginarul religios.

După ce creştinismul a fost adoptat ca religie oficială în cadrul Imperiului Roman, procesul de eradicare a altor divinităţi şi a templelor acestora s-a transformat într-o adevărată preocupare politică. Binele Imperiului se identifica cu binele Bisericii creştine. Când puterea politică imperială a slăbit, locul ei a fost luat de cea ecleziastică.

Dansul, erotismul şi alte proceduri extatice, acceptate de ritualul religios hinduist

Toate aceste trăsături ale creştinismului, profund impregnate în cultura occidentală, contrastează evident cu cele ale religiilor orientale. În primul rând, spre deosebire de creştinism, care a reuşit în cea mai mare parte civilizarea Europei occidentale din afara spaţiului cetăţilor greceşti şi romane, budismul a fost, în general, acceptat într-un mediu civilizaţional foarte rafinat.

Ca nouă religie, budismul a pătruns într-un mediu în care s-au întâlnit credinţe şi idei filosofice mai vechi, la care a fost nevoit să se adapteze, cum e în cazul Chinei.

Deşi în Orient oamenii au fost la fel de mult influenţaţi de concepţiile religioase asupra realităţii ca şi în Occident, această influenţă s-a resimţit cu mult mai dezorganizat şi difuz. Budismul n-a făcut altceva decât să preia celelalte influenţe religioase şi să le confere coerenţă. Faptul că a reuşit să pătrundă în mentalul colectiv s-a datorat tocmai „intoleranţei“ sale. Formele absolut sigure în care, aici şi acum, creştinismul îşi arată faţa, contrastează evident cu sincretismul asiatic, destul de tolerant, dar şi de alunecos.

Culturile orientale din spaţiul indian au manifestat şi manifestă o mult mai puternică încărcătură afectivă decât cea occidentală, atât în plan religios, cât şi artistic. Detaşarea emoţională, care în Occident a fost considerată dintotdeauna o virtute, este mai puţin evidentă în formele artistice indigene din India, inclusiv în dans, în muzică şi în religie. Spre deosebire de creştinism, care a căutat să disciplineze toate formele de exprimare emoţională, respingând dansul, erotismul şi alte proceduri extatice, toate aceste forme se regăsesc în ritualul religios hinduist sau în religia populară indiană. Aşa se face că, în vreme ce în Occident unele activităţi, cum ar fi dansul, au devenit tipic profane, deseori nu prea agreate de Biserică, în culturile orientale, dar mai ales în spaţiul budismului Hinayana, s-a configurat tendinţa coexistenţei a două forme de cultură: o cultură elevată, plămădită şi modelată de către elita budistă, iar alături de ea, la un alt nivel, o cultură populară. Această cultură populară a fost şi este, în general, dispreţuită de către elite, care au considerat şi consideră pe mai departe că ea ar obstrucţiona accesul budismului spre valori superioare.

Etica muncii în budism şi protestantism

Atât în Occident, cât şi în Orient, educaţia, într-o formă instituţionalizată, şi-a avut rădăcinile în religie. Călugării şi preoţii erau cei care predau în şcolile locale. La un nivel superior, universitatea occidentală a reflectat orientarea profund intelectualistă a creştinismului, deschizând calea spre o cercetare liberă. Contrastul dintre învăţământul practicat în şcolile mănăstireşti din ţările budiste hinayaniste şi cel practicat în ţările occidentale în secolul care a precedat cel de-al doilea război mondial arată o diferenţă semnificativă privind influenţa religiei asupra culturii generale. Evident, de atunci, procesul de occidentalizare a educaţiei în întreaga lume s-a amplificat, aşa încât impactul religiei asupra învăţământului, chiar dacă nu major, rămâne totuşi rezonabil.

Trăsăturile care diferenţiază, între altele, creştinismul de religiile orientale sunt, în mare măsură, corelate cu vocaţia monoteistă a creştinismului, dar şi cu aceea panteistă a Orientului necreştin. Monoteismul înseamnă autoritate şi control, dincolo de orice speculaţii. El presupune o ierarhie bine stabilită. Panteismul, dimpotrivă, promovează mai degrabă diversitatea fenomenelor. Conceptele de scop suprem sau finalitate ultimă, cum ar fi unirea deplină cu Brahman din mistica upanişadică sau atingerea Nirvanei în budism, au o altă semnificaţie decât credinţa într-un Dumnezeu unic şi personal din religiile monoteiste.

Budismul japonez a pus un accent cu totul deosebit pe orientarea practică a credincioşilor. Este posibil ca atitudinea de motivaţie pozitivă faţă de muncă, pusă în slujba ameliorării societăţii umane, să-şi aibă rădăcinile în această orientare mai imanentistă, caracteristică budismului japonez. Tot la fel, în Europa, protestantismul a direcţionat energiile omului spre îndeletnicirile pământeşti. În locul preocupării pentru viaţa de apoi a călugărilor din Evul Mediu, protestantismul i-a îndrumat, bine sau rău, pe oameni să muncească în această lume, fiecare potrivit vocaţiei sale.

Calviniştii susţin că, după moarte, deşi omul nu poate avea certitudinea că ajunge în rai, totuşi nu trebuie să dispere. Linia aceasta despărţitoare, foarte sensibilă, dintre îndoială şi neîndoială, în ce priveşte propria ta mântuire, a fost considerată de M. Weber ca o determinantă culturală fundamentală a psihologiei occidentale. Ea a condus la acceptarea postulatului neoficial că succesul obţinut în viaţa pământească de fiecare om devotat vocaţiei sale e un semn prevestitor pentru dobândirea vieţii veşnice. În acest mod s-a configurat un mecanism psihologic care a promovat ceea ce s-a numit „etica muncii“ şi i-a orientat pe oameni spre reuşită.

„Ce a fost moralitatea?“

Dacă facem o comparaţie, fie şi la nivel superficial, între etica responsabilităţii sociale şi morale din Japonia şi din anumite ţări occidentale, contrastul cultural este izbitor. Întrebarea care se pune e de unde îşi capătă resursele atât de pregnanta responsabilitate civică, de pildă, în Japonia, despre care un economist britanic afirma că este „cea mai impunătoare naţiune a lumii“. Se datorează ea oare budismului sau, în general vorbind, anumitor influenţe religioase asupra caracterului naţional şi a culturii naţionale? Mentalitatea oamenilor dintr-o cultură străină rămâne, pentru fiecare dintre noi, într-o oarecare măsură, o taină, chiar şi atunci când stăpânim limba acelei culturi. Acest lucru e valabil şi în cazul în care anumite societăţi au aceeaşi moştenire culturală. De pildă, în Europa, diferenţa dintre ţările sau regiunile catolice şi cele protestante este foarte uşor vizibilă, chiar şi în societăţile în care astăzi influenţa religiei nu mai este decât umbra a ceea ce a fost cândva. Inclusiv în ţări protestante care au împărtăşit ramuri diferite ale protestantismului, cum ar fi Anglia şi Scoţia, impactul religios se resimte diferenţiat în ansamblul fenomenului cultural cotidian.

Atunci când, în Occident, religia a pierdut din vigoare, s-a resimţit foarte limpede o bulversare nu doar în plan cultural, cât mai ales moral. A apărut aşa-zisa „nouă moralitate“ sau „moralitate permisivă“. În urmă cu câteva decenii, un filosof şi-a anunţat chiar o serie de prelegeri cu titlul „Ce a fost moralitatea?“, demonstrând prin aceasta sucombarea principiilor morale.

Astăzi, mai mult ca oricând, impactul religiei asupra vieţii sociale şi societăţii în general a fost modificat radical. E foarte probabil ca trăsăturile culturale distinctive să fie eliminate, ajungându-se, din nefericire, la o nivelare a identităţilor culturale, religioase etc. În prezent, în Occident, religia nu mai reprezintă un adevărat suport cultural, ca odinioară. Valorile religioase pălesc, iar riscurile ar putea deveni majore, periclitând însuşi viitorul civilizaţiei creştine occidentale. În Franţa, ca să luăm doar un singur exemplu, numai 20% din populaţie mai consideră că sărbătoarea Crăciunului are o semnificaţie religioasă.