Religie şi fenomen: Apă şi purificare în iudaism

Dintotdeauna, apa a reprezentat un element fundamental în existenţa lumii. Pentru că, fără apă, pământ, aer şi foc, aşa cum s-a subliniat încă din perioada Greciei antice, lumea nu poate supravieţui. În particular, rolul apei domină sistemul de gândire care guvernează iudaismul, creştinismul şi islamul, dar şi riturile specifice acestora. În iudaism şi islam, spălările şi afundările rituale impun, încă şi astăzi, ritmul vieţii credincioşilor, începând cu cea cotidiană până la cea liturgică, incluzând practicile curente ale vieţii, după cum şi marile „examene“ metafizice ale existenţei umane. În creştinism, practica botezului prin cufundare, stropire sau turnare a apei nu reprezintă doar o delimitare a graniţelor şi a „geografiei“ unei anume credinţe, cât mai ales o taină de iniţiere, care deschide celui botezat calea de acces spre mântuire.

Începutul unei dialectici pe deplin justificate

Dincolo de formele sub care s-a exprimat în Biblie (rouă, ploaie, potop, torente, izvoare, fântâni, mare), apa are un sens propriu sau metaforic, dar şi funcţii specifice. Prezenţa ei în lume reprezintă, dacă nu un paradox, cel puţin începutul unei dialectici pe deplin justificate: apa, creaţie a lui Dumnezeu, binefacere divină, poate fi descoperită şi ca o forţă distructivă; fiind prezentă, devine izvor de viaţă şi are puteri regeneratoare, dar, la fel de bine, absenţa ei înseamnă uscăciune şi moarte; având caracter purificator, ea curăţă, indiscutabil, murdăria, dar este, totodată, şi mijlocul prin care se transmite această murdărie.

Chiar dacă simbolismul apei e universal şi există teme comune tuturor religiilor, fiecare societate dispune de propriile ei configuraţii spirituale şi culturale. În iudaism, înainte de redactarea Talmudului, multe comentarii şi o bogată literatură în limbile greacă şi ebraică fac referire la o serie de analogii biblice în legătură cu apa. În creştinism, Evangheliile, Faptele Apostolilor, Epistolele şi Apocalipsa, inspirându-se din Vechiul Testament, prezintă o nouă interpretare a acestei revelaţii, pe care inclusiv Părinţii Bisericii au selectat-o, conferindu-i o hermeneutică în spiritul noii credinţe. Acelaşi lucru îl descoperim în unele dintre surele Coranului islamic. Cel puţin la acest nivel, e limpede că fiecare dintre culturile monoteiste a dezvoltat în felul său ritualuri religioase, practici sociale, sisteme filosofice, care se întemeiază pe un patrimoniu comun de imagini şi referinţe, dar şi în domeniul artei sau arhitecturii.

Spălarea mâinilor înalţă pe om în întregul său

Aflaţi încă în pustiu, înainte de a primi Legea divină, Tora, evreii au primit porunca să-şi spele veşmintele şi trupul. Pentru a deveni preoţi, Moise şi Aaron au trebuit, de asemenea, să se spele pe ei şi hainele lor, configurând astfel pentru veşnicie conştiinţa unei separaţii materiale, temporale şi spirituale de tot ceea ce este impur.

Marea grijă pentru puritate a evreilor de mai târziu, confruntaţi cu problema întinării rituale, anume aceea care rezulta în urma contactului cu un defunct sau unui contact sexual, e dovedită de faptul că, de jur împrejurul Mediteranei, multe sinagogi au fost construite în apropierea mării, acolo unde abluţiunile cu apă de mare puteau fi foarte uşor practicate. De altfel, se pare că folosirea apei de mare şi aceea a apei lustrale a constituit esenţa ritualurilor de purificare pentru cei care, din diferite motive, nu se puteau duce în pelerinaj la Templul din Ierusalim, spre a primi iertarea măcar o dată în an pentru păcatele lor.

Spălarea mâinilor înaintea rugăciunii de dimineaţă sau înainte de a mânca e legată, în mod indiscutabil, de amintirea Templului, fără a avea vreo legătură directă cu ceea ce înseamnă curăţenia sau igiena. Spălarea mâinilor înaintea oricărei mese sau înaintea oricărui consum de pâine conferă alimentului respectiv statutul de hrană sfântă şi, totodată, înalţă mâinile omului, dar şi pe om în întregul său. Ritualul „înălţării mâinilor“ (netilat iadaim) simbolizează, prin el însuşi, ca şi prin scopul său, spiritualizarea actului în sine prin binecuvântare şi evitarea comportamentului mecanic.

Răgaz pentru a te întoarce în tine însuţi

Într-o lume atât de agitată, ca cea de azi, spălarea mâinilor conferă o semnificaţie care se înscrie pe linia normalului profan absolut. Totuşi, din perspectivă religioasă, a lua de trei ori apă într-un ibric şi a o turna încetişor pe fiecare mână simbolizează şi reprezintă un răgaz pentru a te întoarce în tine însuţi, înainte de rugăciune sau de masă. Pentru cei care le practică, aceste acte zilnice sunt întărite prin spălarea solemnă a mâinilor de către un preot, la sinagogă, în zilele de sâmbătă sau cu prilejul altor sărbători.

Tot la fel, ritul de cufundare în apă face parte din seria foarte numeroaselor rituri purificatoare practicate încă în cadrul iudaismului contemporan. Având braţele şi mâinile întinse, cu degetele îndepărtate, pleoapele şi gura uşor întredeschise, credinciosul se pregăteşte pentru scufundarea purificatoare (tevila). În timpul cufundării, repetată de trei ori, un martor asistă la săvârşirea ritualului. Bărbat, în cazul bărbaţilor, femeie, în cazul femeilor, martorul confirmă exactitatea şi claritatea termenilor binecuvântării rostite între prima şi a doua cufundare în apă, o binecuvântare identică pentru toată lumea, indiferent că e vorba de bărbaţi, femei sau prozeliţi.

„Apele care dorm“

În lumea iudaică, din antichitate până azi, băile rituale (miqvaot) sunt condiţionate de existenţa unei mici piscine sau bazin (miqva), în care se află „apele care dorm“, şi o cisternă (bor), în care este colectată apa de ploaie, direcţionată apoi spre bazin. Acesta din urmă, săpat şi modelat chiar în pământ, are o înălţime de 1,20 metri, conţinând cel puţin 40 de seâah de apă „naturală“, ceea ce înseamnă în jur de 750 de litri. Atât înălţimea bazinului, cât şi volumul de apă din el permit oricărui adult să se scufunde în întregime, fără a se teme că se va îneca.

Apa „naturală“ sau „vie“, aşa cum este numită în textele talmudice, provine din apa de ploaie, de izvor sau de râu, dar şi din topirea zăpezii, trebuind să se scurgă „în mod natural“ în bazin, fără să fi fost scoasă de mâna omului, fără a fi fost adusă în niscaiva recipiente. Pentru a fi canalizată sau colectată, e interzisă folosirea oricărui metal, riscând să devină impură. Apa de ploaie curge direct în bazin prin găuri amenajate în acoperişurile sub formă de boltă sau prin deversoare. Bazinul propriu-zis în care are loc baia de purificare e plasat câteva trepte mai spre subsol, deseori ajungându-se aici dinspre camerele de baie. De regulă, există două scări care conduc spre bazin: una pentru cei care coboară spre purificare, iar alta pentru cei care deja s-au purificat.

Cel ce se îmbăiază renaşte la puritate

Simbolismul cufundării în apă, de trei ori, în aşa fel încât respectivului să-i fie cuprinse toate părţile corpului, lasă să se înţeleagă faptul că cel ce se îmbăiază ritualic se lasă înghiţit în întregime de apă, moare în sine, după care, purificat, renăscut, revine la viaţă. În Antichitate, demersul era motivat de păcat sau de o impuritate de ordin ritual; astăzi, în schimb, se motivează în îndeplinirea unui act sfânt sau în respectarea legilor religioase ale purităţii familiale. În ambele situaţii avem de a face cu un act de regenerare: graţie afundării, cel ce se îmbăiază renaşte la puritate, el se regăseşte în deplinătatea potenţialului său spiritual, după cum tot la fel simte o transformare interioară în sufletul său, în întreaga sa fiinţă. În cazul femeilor, în plus, purificarea ritualică prin îmbăiere circumscrie perioada sexualităţii şi, deci, posibilităţile de perpetuare a fiinţei umane, ţinând seama de puritatea familială, ştiut fiind faptul că în timpul ciclului menstrual îi este interzisă trecerea prin miqve. E o formă de sfinţire a sexualităţii prin apă, element primordial şi dătător de viaţă.