Religie şi fenomen: Tradiţia rabinică înghesuită de mişcările feministe

În tradiţia iudaismului rabinic, femeia n-a jucat niciodată un rol prea important. Rabinii delimitau clar lumea bărbaţilor de cea a femeilor, inclusiv în plan religios, mergând pe linia societăţilor şi tradiţiilor conservatoare. Femeia a fost plasată într-un plan inferior bărbaţilor din punct de vedere social, juridic şi religios.

Într-un anume fel, acest fapt este explicabil, dacă avem în vedere că iudaismul rabinic a apărut într-o societate patriarhală, fiind opera unor înţelepţi, care şi-au imaginat-o ca o lume a bărbaţilor. Legislaţia rabinică însăşi priveşte femeia doar în relaţia sa cu bărbatul, sub al cărui control se află, contribuind din plin doar la asigurarea confortului acestuia. În literatura rabinică, femeia apare ca o fiinţă dependentă. De pildă, într-un tribunal, femeile nu sunt acceptate în calitate de martori, fiind considerate ca făcând parte din aceeaşi categorie cu cea a sclavilor şi copiilor. Femeile nu au acces la activităţile publice, dat fiind faptul că trebuie să se consacre exclusiv obligaţiilor pe care le au faţă de familie.

Mishna pune femeia lângă surdo-muţi, imbecili, sclavi

Literatura rabinică, în întregul ei, subliniază deosebirea dintre femeie şi bărbat. Femeile sunt privite ca fiind mai predispuse spre compasiune şi nefericire decât bărbaţii, probabil datorită rolului lor maternal, iar, pe de altă parte, sunt asociate cu tot ceea ce ţine de seducţie, uşurătate, destrăbălare şi abandon sexual. Rabinii socoteau că femeile au patru trăsături principale: sunt avide, intrigante, invidioase şi leneşe („Genesis Rabbah“, 45, 5). Prin urmare, sunt predispuse spre a fi seducătoare şi frivole. Talmudul afirmă că există zece limite ale limbajului coborât în lume, dintre care nouă şi le-au însuşit femeile. Ignorând exemplele biblice despre femeile admirabile din vremea lor, adevărate modele din multe puncte de vedere, rabinii n-au încetat să diminueze, în general, abilităţile şi calităţile acestora în exegezele biblice, comentariile şi anecdotele lor personale. Beruria, soţia înţeleptului Rabbi Meir, de pildă, este singura femeie pe care Talmudul o descrie ca învăţând Legea iudaică, deşi în tradiţiile de mai târziu a fost prezentată ca o adulterină şi o sinucigaşă. Tot la fel, judecătoarea Deborah din Biblie este asemănată unei „viespi“, iar profetesa Huldah unei „nevăstuici“.

Discriminarea femeii reiese şi din faptul că nu are parte de anumite drepturi şi privilegii privind accesul la templul lui Dumnezeu. Într-un pasaj din Mishna, femeia este înscrisă în rândul celor care nu au acest acces, alături de surdo-muţi, imbecili, copii, transsexuali, sclavi care nu au fost eliberaţi, paralitici sau orbi, bolnavi sau bătrâni, dar şi cei care nu pot ajunge la Ierusalim pe propriile picioare. Din această perspectivă, este evident că femeia accede spre sfinţenie pe o cu totul altă cale decât bărbaţii.

Importante în acest context sunt cele trei precepte rabinice referitoare la femei. Ele vizează aprinderea lumânărilor cu ocazia Sabatului; modelarea aluatului sub forma pâinii sabatice (callah); şi nu în cele din urmă, respectarea niddah-ului, respectiv cutumei privind menstruaţia femeilor, care interzice cu stricteţe orice contact sexual al femeii în perioada ciclului şi pe parcursul săptămânii ce urmează ciclului menstrual. Nerespectarea acestor precepte, conform literaturii rabinice, atrage pedeapsa veşnică asupra femeii, amintind de responsabilitatea Evei asupra morţii lui Adam, ca şi asupra morţii întregii umanităţi. Referitor la menstruaţie, se afirmă că primul om (Adam) a reprezentat sângele şi viaţa umanităţii, iar Eva a fost cauza morţii sale; de aceea i s-a impus legea menstruaţiei. Acelaşi lucru este valabil şi pentru callah (aluatul): Adam a fost „aluatul“ pur al lumii, în vreme ce Eva l-a distrus; este şi motivul pentru care i-a fost încredinţat preceptul callah-ului. Referitor la aprinderea lumânărilor de ziua Sabatului, se afirmă că lumina lumii a fost Adam, iar Eva a fost cauza morţii lui; de aceea, femeii i-a revenit sarcina de a aprinde candelele în ziua de sâmbătă.

De ce n-au jucat femeile un rol semnificativ în spaţiul public

Pe de altă parte, însă, atitudinea conservatoare a iudaismului rabinic faţă de femei a intrat, în ultima vreme, în conflict cu mişcarea feministă, care vizează emanciparea femeii în societatea modernă. J. Hauptmann susţine, pe această linie, ca fiind absolut necesară o reevaluare a instituţiilor şi structurilor sociale, o reconsiderare a statutului femeii vizavi de iudaismul rabinic, ţinând seama de schimbarea relaţiilor interumane în lumea în care trăim.

M. Z. Rosaldo încearcă să explice de ce culturile de pretutindeni i-au privit pe bărbaţi ca fiind diferiţi de femei, conferindu-le valori sociale şi morale speciale. Ea sugerează că această dihotomie la nivelul aproape oricărei experienţe umane trebuie înţeleasă ca un „fapt aproape universal al existenţei umane: în majoritatea societăţilor tradiţionale, o bună parte din viaţa unei femei adulte este consacrată naşterii şi creşterii copiilor“. Acest lucru a condus la o „diferenţiere a structurii sociale şi psihologiei oamenilor“. E adevărat că femeile descoperă căi şi mijloace de a-şi pune în aplicare autoritatea şi prestigiul, dar în general doar în spaţiul familiei sau în cercurile de femei, în rest autoritatea bărbaţilor rămânând predominantă.

Mishna şi Talmudul subliniază faptul că femeile n-au jucat un rol semnificativ în spaţiul public. Şi totuşi, documente literare şi arheologice din perioada îndelungată a iudaismului rabinic prezintă exemple de femei care s-au impus realmente în domeniul managerial, afacerilor financiare sau chiar în poziţia de lideri religioşi. În Noul Testament apar femei în cadrul unor grupări proeminente şi independente în societate.

Bazându-se pe numeroase inscripţii în greacă şi latină, datând din sec. I î.Hr. - sec. VI d.Hr., B. Brooten scoate în evidenţă faptul că femeile erau active în spaţiul public al societăţii iudaice. Referindu-se la comunităţile locale din Italia până în Asia Mică, Egipt şi Fenicia, în care femeile apar cu numele de „cap al sinagogii“, „conducător“, „mai marele“, „mama sinagogii“, „preoteasă“, B. Brooten doreşte să sublinieze, în pofida consensului rabinilor iudaici, că femeile au ocupat funcţii de conducere în cadrul vechii sinagogi.