Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
Respectarea legii
În Duminica a XXVII-a după Rusalii, anul acesta, în aceeaşi zi cu prăznuirea Sfântului Ierarh Nicolae, Mântuitorul Iisus Hristos ne oferă o lecţie extrem de importantă şi de necesară, aceea a ajutorării celui de lângă noi imediat, fără vreun timp de aşteptare. Prilejul ne este oferit de pericopa extrasă din Evanghelia după Luca (13, 10-17), de vindecarea femeii gârbove şi de discuţiile în contradictoriu purtate de Domnul cu mai-marele sinagogii pe tema faptelor neîngăduite în zi de odihnă. Pe scurt, Hristos vindecase o femeie care era gârbovă de 18 ani, „de nu putea să se ridice în sus nicidecum“ (v. 11). Reacţia mai-marelui sinagogii a fost promptă, căci „mâniindu-se că Iisus a vindecat-o sâmbăta, răspunzând, zicea mulţimii: Şase zile sunt în care trebuie să se lucreze; venind deci într-acestea, vindecaţi-vă, dar nu în ziua sâmbetei!“ (v. 14). O replică dură, tăioasă. Dar era îndreptăţită? „Domnul i-a răspuns şi a zis: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei?“ (v. 15-16). Iată că nu. Mai-marele sinagogii greşea, ori nu era un bun cunoscător al legii vechi - lucru nepermis -, ori nu putea să depăşească litera acelor prescripţii vetero-testamentare. Această a doua explicaţie îl scuză, dar nu îl apără. Pentru că trebuie să facem exerciţiul înţelegerii slăbiciunilor celorlalţi. Să acceptăm că ei greşesc pentru că nu pot mai mult, pentru că asta este limita lor, pentru că nu cunosc bunătatea şi infinitatea iubirii lui Dumnezeu, pentru că talanţii lor sunt puţini sau îngropaţi. Cert este că nu trebuie să ne îndreptăm privirile dispreţuitor spre acel nefericit. Căci nefericit este mai-marele sinagogii, din moment ce, fiind martor al unei tămăduiri miraculoase, văzând cum una dintre fiicele lui Avraam scapă de neputinţă, nu este în stare să se bucure pentru ea şi pentru comunitate. El însuşi era bolnav şi afecţiunea lui era greu tratabilă: imobilizarea minţii, gârbovirea sufletului, paralizia inimii. Hristos a venit să ne mântuiască şi să ne trezească din somnul ignoranţei de semeni şi Dumnezeu. El n-a venit să ne judece micile noastre căderi, neputinţele noastre, ci să ne redea bucuria vieţii cu şi în Dumnezeu. „Căci n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea“ (Ioan 13, 47).
Împlinirea formală a legii nu aduce multe roade. Trebuie să spunem că legea este bună şi trebuie împlinită de toţi, fără excepţie. Cu jertfe, cu suspinuri, cu răbdare, dar trebuie împlinită. Să nu uităm că femeia gârbovă era la templu. Putea să se scuze în spatele bolii ei, dar a fost o împlinitoare a legii, iar rezultatul a fost minunat. Totuşi, revenind, să bifezi anumite acţiuni fireşti în viaţa unui creştin nu te face neapărat un creştin bun. Da, sunt paşi necesari: postul, rugăciunea, participarea activă la sfintele slujbe, milostenia şi celelalte. Peste toate însă, cel mai important lucru este iubirea aproapelui. Şi asumarea acestei sfinte datorii ne face uneori să călcăm, în aparenţă, legea. Exemple negative? Situaţiile când, deşi ni se cere ajutorul, poate chiar disperat, noi ne scuzăm pentru că trebuie să mergem la slujbă. Sau când, invitaţi la o onomastică, ne prezentăm într-un mod „exemplar“ părerea de rău că suntem în post, când, pentru bucuria celuilalt, am putea să îi arătăm preţuirea noastră şi în felul acesta. Sau când, convinşi că legea este perfect aplicată, împărţim 7, 9 sau 12 vase la un parastas, dar le oferim doar vecinilor şi rudelor care nu sunt înfometaţi, uitând pe cei ce sunt în lipsuri. Suntem maeştri în a împlini legea, dar a ne răni aproapele. Părintele Nicolae Steinhardt relata un fragment dintr-o carte a lui Leon Daudet în care un general a venit să inspecteze un spital militar din spatele frontului. Comandantul spitalului, un colonel, îl aduce la patul unui soldat rămas fără mâini şi fără picioare în urma luptelor. În faţa trunchiului acela, privind chipul celui ce era de-acum rob al bunăvoinţei celor din jur, ne-am aştepta ca el să zică o vorbă bună, o mângâiere, o încurajare. Sau un cuvânt de felicitare pentru medicul-şef care salvase totuşi viaţa acelui ostaş. Dar nu. Domnul general este unul dintre aceia care respectă legea. „Regulamentul prevede ca toţi spitalizaţii să fie tunşi“. Este un exemplu. Cred că ne putem oferi multe altele.