Respectul şi televiziunea, sau de ce nu se udă raţa în apă

Asistăm în ultima vreme la un asalt mediatic al trusturilor de presă care fac apel pe micul ecran către populaţia ţării la atitudini şi sentimente dintre cele mai nobile. Amintesc campaniile „Noi vrem respect!“, „Jos pălăria!“ şi „Mişcarea de rezistenţă“, ca să le enumăr doar pe cele mai notorii. Acestea doresc să coabiteze cu cei indignaţi şi nemulţumiţi de felul cum evoluează/involuează societatea românească, promovând diverse dezbateri care implică oameni simpli, intelectuali, oameni de cultură şi spiritualitate, sportivi, oameni de afaceri, omniprezenţii politicieni ş.a.m.d., într-o perioadă afectată din punct de vedere economic, suprapusă, din nefericire, peste conflicte politice şi sociale la limita democraţiei şi/sau decenţei. Promotorii acestor campanii doresc să separe tarele societăţii (incultura, lipsa de politeţe, bădărănia, hoţia, kitsch-ul, gargara, intriga, scandalul etc.) de adevăratele valori (bunul-simţ, respectul, munca cinstită etc.), promovându-le pe cele din urmă.

Etalându-le însă pe oricare dintre acestea pe ecran, iniţiatorii campanilor de la TV le aşază inevitabil într-o balanţă. Adică ei vor respect, pe care ceilalţi, membrii unei anumite clase sociale, nu-l au sau nu-l oferă. Ei îşi scot pălăria în faţa adevăratelor valori, în timp ce alţii le ignoră sau chiar le blamează. Tot ei sunt promotorii modelelor culturale, iar pentru ceilalţi nonvaloarea a devenit un apanaj.

Aceste campanii care impun nişte poziţionări creează automat un contrast conflictual care, cred eu, din păcate mai mult intrigă, fiind arătaţi cu degetul nişte oameni, sub falsa teză că astfel sunt educaţi (tele)spectatorii. Chiar şi dacă am presupune că aceste campanii nu au alte intenţii ascunse, ci militează pur şi simplu pentru un scop nobil (acela de promovare a respectului, a bunului-simţ ş.a.m.d.), şi nu vânează o ţintă anume, sau nu au o conotaţie politică, e greu de crezut că se poate preda o lecţie de morală pe micul ecran. Nu se poate cere „respect“ şi în acelaşi timp să desconsideri o masă întreagă de telespectatori, numai dacă privim la grila de programe a unor promotori ai bunului simţ. E ciudat ca o televiziune să îndemne la scos pălăria la ora cinci fără cinci minute după-amiază, iar la fix să ne pună să privim ştiri abordate în format tabloid, cu incidente domestice, accidente de muncă sau de circulaţie.

Miza unor astfel de iniţiative este însă imensă. Se ştie că pe lângă dependenţa psihologică faţă de micul ecran şi confiscarea timpului liber, televiziunile au devenit peste tot în lumea civilizată şi principala sursă de informare, şi principalul mediu de socializare, şi principalul instrument de divertisment. Dintr-un mediu neutru de divertisment, televiziunea a devenit, la maturitate, cel mai comod şi uzitat instrument de acces la realitate tout court, după cum spunea încă din deceniul trecut un cunoscut analist al fenomenelor sociale şi politice.

Iată că, prin astfel de iniţiative, se doreşte asumarea unui rol care nu i-a aparţinut niciodată televiziunii şi nu ştiu dacă, în continua degradare pe care principiul ratingului maximizat o impune, îl va avea vreodată: acela de agent „moralizator“ al maselor. În istoria de până acum, televiziunile n-au educat. Şi dacă acum cineva crede altceva, ori e ipocrit, dacă e în spatele ecranului, ori e naiv, dacă se află în faţa lui.

În cel mai fericit caz, televiziunea poate oferi ştiri obiective, imparţiale şi de interes, emisiuni culturale şi spirituale, divertisment de bună calitate, decent - asta dacă se vrea poziţionarea pe o nişă a respectului, a promovării adevăratelor valori ş.a.m.d.. Dar să nu ne amăgim că prin acestea înlocuim vreodată triunghiul de aur consacrat al educaţiei: familia, Biserica şi şcoala, care imprimă în conştiinţa unui tânăr şi respect, şi scosul pălăriei, şi solidaritatea cu semenul, şi dorinţa de a face lucrurile bine, care, în formă schematizaţă, sunt transformate la televizor în lozinci care bombardează populaţia. De pe micul ecran nu ne rămâne decât să renunţăm selectiv la ceea ce ne poate afecta, mai degrabă decât să asimilăm ceea ce cred alţii că ne poate ajuta. Dar şi aici e destul de dificil când sunt expuse, de multe ori instantaneu, lucrurile grosiere la pachet cu cele aşa-zise teme dâale respectului.