Revenirea la vamă!

Un (nefericit) cuvânt la ordinea (păguboasă) a zilei este şpagă, asupra căruia ne-am oprit şi altădată în rubrica de faţă; motivele revenirii sunt, mai întâi, aducerea în discuţie a unei alte explicaţii decât cea pe care am acceptat-o noi în ceea ce priveşte originea lui, iar, în al doilea rând, faptul că, insistând asupra istoricului obiceiului respectiv, se impune, în mod convingător, o legătură aparte a acestuia cu vămile, ceea ce ar putea fi important pentru originea termenului.

Anume, în volumul 101 cuvinte argotice, Rodica Zafiu consideră preferabilă explicarea cuvântului în discuţie, prezentă în unele dicţionare, printr-un împrumut rusesc şpaga, respectiv şpag (rusesc ori sârbesc) însemnând "buzunar", sensul "oferire ilegală de bani sau bunuri pentru a obţine anumite avantaje" rezultând din trecerea "de la buzunar la suma care îl umple".

Faţă de această soluţie etimologică, se impun două rezerve. Prima: trimiterea, în diferite dicţionare mai noi, la cuvintele de origine slavă citate se face destul de comod, s-ar părea fără investigaţii suplimentare, după una şi aceeaşi sursă (o explicaţie dată de August Scriban). A doua: astfel de investigaţii erau necesare, deoarece, de exemplu, sârbescul şpag este un cuvânt cu circulaţie regională, iar în dicţionare importante ale limbii ruse (de exemplu, în Dali, Tolkovyi slovari…), şpaga este înregistrat doar cu sensul de "sabie".

Rodica Zafiu apreciază drept "complicată" ipoteza etimologică propusă de Iorgu Iordan, autor care considera că sensul în discuţie al împrumutului din ruseşte (şi cu alte reflexe la noi, cum sunt şpangă ori spangă, prezente în texte de la Neculce la Creangă şi de la Radu Popescu la Caragiale) reflectă o practică de la vămi din trecut: şpaga era (şi) un fel de suliţă ce servea funcţionarilor de la vamă spre a controla baloturile de lână, de textile etc., în care se puteau ascunde mărfuri de contrabandă. Pentru a evita "înţeparea" de verificare, negustorul interesat îi mituia pe vameşi. Astfel, prin metonimie, numele temutului instrument a putut trece, în registru argotic, încifrat, asupra sumei de bani oferită ca mită. De altfel, mituirea, prezentă şi la carantine ("cordoane sanitare"), pare să fi fost curentă în perioada ocupaţiei ruseşti a Principatelor (sub aşa-numitul "Regulament Organic"), renumită şi pentru corupţie. De aici, şi veridicitatea explicării sensului argotic al cuvântului românesc prin rusescul şpaga.

Există, însă, şi alte motive pentru o atare legătură. Cele mai vechi acte privitoare la vămile din Principate consemnează faptul că exploatarea acestor oficii era încredinţată de stăpânire, contra cost, desigur, unor particulari; documentele vorbesc de vinderea, arendarea, darea în antrepriză sau concesionarea vămilor, pentru sume de bani plătite în avans, pe care... beneficiarii urmau să şi le recupereze, cu profit, se înţelege. Aşadar, vama a fost (şi se pare că a rămas) un mediu predilect al câştigurilor dubioase, marcate de abuzul funcţionarilor şi de coruperea lor; una dintre ocazii: cererile de scutire (legală) de vamă, aprobate, însă, adesea, pe bază de bunăvoinţă!

Există evoluţii semantice semnificative pentru caracterizarea mediului în discuţie; în vămi s-a depreciat împrumutul din limba slavă mită, ajungând, de la sensul originar, neutru, "plată, câştig", să numească, generalizat, suma de bani sau darurile primite de cineva sau oferite cuiva (şi) pentru ca să-şi încalce îndatoririle de serviciu. Dovada: derivatul mitar (cu varianta mitarnic) a căpătat sensul de "persoană care ia mită", deşi originar termenul îl numea, pur şi simplu, pe slujitorul de la vamă, modelul de comportament la rugăciune din parabola intitulată astăzi Vameşul şi Fariseul (Luca, 18, 10-14), primul numit mitar nu numai în Evangheliarul lui Coresi (1561), ci şi la Mitropolitul Dosoftei, în Vieţile sfinţilor (1682), unde găsim enunţul Duminica mitarului şi fariseului.

În vamă, aşadar,şpaga a putut evolua semantic de la "ţepuşă folosită ca instrument de control" (care putea fi şi sabia) la "mită" - specifică acestui mediu.