Rezistenţa prin credinţă a unei nobile bucureştene

Era văzută în fiecare zi urcând colina spre Catedrala patriarhală, pentru a participa la Sfânta Liturghie, uneori şi la vecernii, litii, Sfântul Maslu ori slujba Aghesmei. De multe ori ajungea cu jumătate de ceas înainte de a se deschide biserica. Se închina cu evlavie la sfintele icoane şi la sfintele moaşte şi apoi asculta slujba cu atenţie până la capăt. Acasă, într-o modestă locuinţă care semăna prin austeritate cu o chilie monahală, se ruga cu răbdare câteva ceasuri, citind zilnic cele şapte laude, acatiste şi psalmi. În juru-i păstrase doar lucruri strict necesare, câteva haine, cărţi şi fotografii. Inima nu-i mai era legată de cele pământeşti. Aflase demult comoara cea fără de preţ şi n-o mai interesau cele mărunte, desprinzându-se cu fiecare zi de lumea materială.

Am cunoscut-o la Catedrala patriarhală, printre oamenii smeriţi între care se ascundea, ferindu-se să fie văzută, apreciată, lăudată. Dintr-o pensie modestă, aproape sub limita traiului decent, după ce-şi plătea utilităţile împărţea lunar bănuţii ce-i prisoseau Bisericii, săracilor şi copiilor.

M-a impresionat de multe ori prin exigenţa şi maturitatea părerilor pe marginea unor predici rostite de ierarhi sau slujitori ai catedralei, de adevăratul tezaur al amintirilor răspândit pe o jumătate de veac, timp în care cu profunzime şi de-amănuntul a cunoscut sumedenie de slujitori ai Bisericii, despre care mi-a vorbit cu multe ocazii.

Maria Angela (Roxana) Gheorghiu a ieşit la pensie în anul 1994 de la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, din cadrul Administraţiei Patriarhale. Printre altele spunea uneori că a dactilografiat sute de pagini ale părintelui profesor Dumitru Stăniloae. Învăţase să-i descifreze scrisul greu lizibil şi lucra mult pentru a aşeza în pagină opera cunoscutului şi apreciatului teolog. În timpul activităţii de la editură a lucrat împreună cu arhimandritul Bartolomeu Valeriu Anania şi cu preotul Constantin Voicescu. Domnişoara Maria Angela Gheorghiu dobândise pe parcursul anilor o cultură teologică enciclopedică prin studiu individual pasionat, asiduu şi continuu al cărţilor sfinte, al celor de cult şi al operelor semnate de marii teologi români.

După mulţi ani de osteneală la editura Patriarhiei Române a dorit să urmeze cursurile seminarului teologic sau ale Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. A primit răspuns negativ, în vremurile când nu se îngăduia unei femei să se înscrie la o şcoală teologică, mai ales în situaţia în care locurile oferite de Departamentul Cultelor erau insuficiente pentru cerinţele de atunci ale Bisericii.

Maria Angela (Roxana) Gheorghiu s-a născut la 29 noiembrie 1939 în Bucureşti. Erau vremuri de încercare pentru ţară şi pentru familiile nobile care-şi începeau calvarul într-o lume ostilă şi nedreaptă. Războiul al Doilea Mondial i-a adus în cele din urmă la putere pe comuniştii care prin regimul lor aveau să schimbe viaţa acestei ţări importante a Europei.

Tatăl ei, Anastase, cu obârşii greceşti şi macedonene, deputat liberal în ultimul Parlament democratic al României de la jumătatea acestui veac, a fost un cunoscut avocat al vremii. Făcuse studii de Drept la Paris şi acolo o cunoscuse pe mama Angelei, Florica, care urma studiile de Litere la Sorbona. Familia Gheorghiu avea să intre în vizorul Securităţii încă din anul 1948, cu tot ce însemna aceasta: confiscarea samavolnică a proprietăţilor, absenţa resurselor necesare traiului, prigonirea şi detenţia politică. De altfel, tatăl Mariei Angela Gheorghiu a stat ascuns la rude şi prieteni în Bucureşti şi Câmpulung 11 ani, în cele din urmă a fost prins, întemniţat şi a murit în închisoare la Botoşani în anul 1961. Florica, strănepoata lui Andrei Mureşanu, după multe privaţiuni a luat în 1964, împreună cu mama sa, calea unui exil însingurat la un frate stabilit în Statele Unite ale Americii. Maria Angela Gheorghiu a rămas în ţară, preferând viaţa trăită într-o credinţă radicală, practicând o rezistenţă prin credinţă mai ales, şi prin cultură.

Nu s-a bucurat de privilegiile reputatei sale familii. Când avea opt sau nouă ani a cunoscut suferinţa în limitele extreme. Educată în spirit aristocrat, a învăţat într-un pension catolic destul de bine limbile franceză şi germană. După absolvirea liceului în Bucureşti

i-a fost interzisă depunerea dosarului la facultate, ţinându-se cont de activitatea liberală şi disidentă a tatălui său. Înţeleaptă, cultă şi răbdătoare, ea a înţeles mersul vremurilor, s-a ferit din calea demolatorilor de biserici şi de conştiinţe, ascunzându-se la umbra Bisericii şi a putut astfel traversa perioada neagră a comunismului. Deşi n-a avut viaţa lină pe care părinţii i-au dorit-o la naştere, şi-a alinat-o cu rugăciune şi credinţă puternică. În cazul ei era acea credinţă care mută până şi munţii. "Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă." (Matei 17, 20)

Maria Angela Gheorghiu a cunoscut, într-adevăr, drumul Bisericii. Dominantă în viaţa

ei a fost calea cea strâmtă pe care a mers de bunăvoie, cu toată inima şi cu tot cugetul său.

Lupta pe care a purtat-o în demnitate şi tăcere totală i-a slăbit puterile fizice. Dintr-o dată locul ei în Catedrala patriarhală a rămas gol. Absenţa se datora unei boli cumplite care a progresat agresiv şi a imobilizat-o la pat. Am reîntâlnit-o în Spitalul de urgenţă "Floreasca" din Capitală, unde a fost internată pentru vreo două săptămâni. Abia putea vorbi şi totuşi s-a bucurat întâlnindu-se cu mine şi cu alţi părinţi ai catedralei într-o zi a săptămânii a VI-a a Sfântului şi Marelui Post. Incredibil de rapidă, evoluţia bolii a încheiat dintr-o dată viaţa acestei luptătoare pentru Biserică şi credinţă.

Era ziua învierii Dreptului Lazăr, prietenul Mântuitorului (16 aprilie 2011). Mi s-a părut semnificativă această întâmplare. Maria Angela Gheorghiu a fost, păstrând limitele, următoare şi prietenă a Domnului, asemenea lui Lazăr. Chemarea ei la Cer în această zi este de fapt răsplata prieteniei, credincioşiei şi curăţiei inimii ei.

Deşi nu a depus voturile monahale, viaţa ei a fost asemenea unei călugăriţe, cu pravilă, renunţare şi curăţie. Încă din vreme şi-a pregătit o cărămidă pe care i-a fost încrustat numele, urmând să-i fie adăugată la vremea cuvenită data trecerii la cele veşnice. A cerut să-i fie aşezată sub căpătâi, dorinţă care i s-a împlinit, ca şi în cazul călugărilor.

După momentul despărţirii sufletului ei de trup i-a rămas imprimat pe chip un zâmbet inefabil pe care-l schiţează de obicei oamenii la întâlnirea cu negrăite bucurii, cu revelaţii minunate, neobişnuite.

Deşi i-au fost aşezate în mod firesc mâinile pe piept, la vreo 12-14 ore după moarte s-a observat că degetele mâinii drepte aveau poziţia specifică unei închinăciuni, ca şi când ar fi dorit să facă semnul Sfintei Cruci, deşi iniţial nu se prezentau astfel.

Semne minunate de la un om minunat!

În ziua de 18 aprilie 2011, la Biserica Popa Soare din Capitală, mulţi preoţi, diaconi şi psalţi au săvârşit slujba înmormântării acestei femei mironosiţe, misionare şi mărturisitoare. S-a adăugat, ca o binecuvântare, şi Preasfinţitul Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, întru rugă, evocare şi cinstire.

Am rămas de-a dreptul uluit de credinţa şi iubirea pe care le-a manifestat fără ostentaţie această persoană.

A fost ea un exemplu rar de trăire în Hristos, de modestie, elevaţie sufletească şi culturală, discreţie şi distincţie dimpreună cu alte multe daruri.

Amintirea ei rămâne un semn de lumină în lumea aceasta aflată în derivă, însingurare şi înstrăinare.