Ridicarea minţii la cele dumnezeieşti

Oricine citeşte Acatistul Mântuitorului îşi poate da seama că are în faţă nu numai o rugăciune complexă, ci şi o suită poetică de înaltă valoare. În timpul descifrării sale, mintea se urcă tot mai sus, pe măsură ce se perindă icoasele şi condacele, până când totul se încheie cu o lungă rugăciune de o solemnitate greu de egalat. Al doilea lucru care se remarcă din simpla sa lecturare este aceea că autorul acestui buchet liturgic (probabil Sfântul Isaac Sirul) a fost un bun cunoscător atât al Scripturilor celor Vechi, făcând referiri la numeroase pasaje profetice, cât şi al Noului Testament, practic "jonglând" cu citate biblice, cărora le găseşte locul potrivit în viaţa fiecărui creştin care se roagă cu acest acatist. Şi referirile la Sfinţii Părinţi sunt asociate acestei ode minunate, ceea ce sporeşte şi mai mult bogăţia spirituală a cântării în care este repetat atât de mult numele lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu.

O atenţie deosebită merită condacul al optulea, în care imnograful invită să părăsim lumea, înaintând spre cele dumnezeieşti. Aşa cum, la Sfânta Liturghie, în timpul cântării heruvimice spunem: "toată grija cea lumească să o lepădăm…", tot aşa şi aici, pe la mijlocul imnului acatist, iscusitul autor glăsuieşte: "Văzând străină întruparea lui Dumnezeu, să ne înstrăinăm de lumea cea deşartă şi mintea spre cele dumnezeieşti să o suim, că pentru aceasta Dumnezeu pe pământ S-a pogorât, ca să ne ridice la ceruri pe noi, cei ce cântăm Lui: Aliluia!"

Atributul "străină" cu care este asociată minunea Întrupării ar părea ciudat, însă şi într-unul dintre imnele de la Naşterea Domnului se spune: "Taină străină văd şi minunată: cer fiind peştera…" Tot ceea ce se vrea este înţelegerea că evenimentul venirii lui Hristos în lume coincide cu noutatea absolută, irepetabilă. Ceva străin provoacă de obicei teamă, angoasă, retragere. Şi chiar la retragere ne invită imnul, inversând surprinzător sensul adjectivului provocator de panică, determinând pe fiecare dintre noi să devină el însuşi un străin pe pământ. Lumea, familiaritatea lucrurilor oferă siguranţă, la căldura cărora nu mai avem aceeaşi putere de observaţie şi analiză. Obişnuinţa îndeamnă la o monotonie neproductivă la nivel spiritual. În opoziţie, străinătatea Întrupării lui Dumnezeu în lume este un exemplu pentru modul în care omul trebuie să se facă pe sine "casnic al lui Dumnezeu" (Efes. 2, 19). Mintea urcă spre cele dumnezeieşti doar lăsând mai întâi deoparte cele trecătoare. De remarcat faptul că nu lumea pur şi simplu este de lepădat, ci lumea cea deşartă. Poetul parcurge într-un echilibru desăvârşit, asemenea unui acrobat pe o aţă suspendată, drumul către desăvârşire. Nici materialismul nu este bun sufletului, însă tot atât de dăunătoare este ideea că lumea ar fi rea - în definitiv Dumnezeu este Cel care a creat-o şi a văzut că este bună foarte.

Conjuncţia "că" de la mijlocul condacului este cheia care dezleagă înţelesul acestui urcuş într-o lume străină celei obişnuite. Explicaţia ne este dată prin apelul la un pasaj celebru atribuit Sfântului Atanasie al Alexandriei, "Dumnezeu S-a făcut om, ca omul să devină Dumnezeu". Avem de a face aici cu încă o inversiune stilistică, dacă nu a fost de ajuns cea din prima parte a cântării, anume întreita asociere Dumnezeu-pogorâre-pământ în contrast cu noi-ridicare-ceruri. Simetria este simplă, însă creează o senzaţie deosebit de puternică, mişcarea sus-jos şi iarăşi sus ducând cu mintea la suflul vântului, care în ebraica biblică este omonim Duhului (Ruah) Ce se purta pe deasupra apelor în prima zi a Creaţiei. Dinamica Duhului Care leagă pământul de ceruri şi pe oameni de Dumnezeu trimite către o unitate mai presus de fire a noastră, a celor muritori, cu Creatorul veşnic.

Luând aminte la mai multe articole publicate de un prieten drag, care vorbeşte despre lume cu simplitate, am luat iarăşi Patericul şi am dat peste un exemplu a ceea ce înseamnă să îţi urci mintea la cele dumnezeieşti. Acesta vine din viaţa Sfântului Sisoe, despre care se spune că "de nu-şi lăsa în jos degrabă mâinile, când sta la rugăciune, se răpea mintea lui în sus. Deci de se întâmpla ca fraţii să se roage împreună cu el, se silea degrabă sa-şi lase mâinile în jos, ca să nu i se răpească mintea şi să zăbovească". Cutremurătoare poveste a unuia care, din dragoste pentru cei nedesăvârşiţi, accepta să se rupă de fericirea de a fi răpit în cer şi împărtăşea bucuria cântării "Aliluia" în comuniune pământească.