Riscul şi obligaţia de a trăi

Criza financiară începe să producă victime acolo unde te aştepţi mai puţin. La New York, un aristocrat francez care se ocupa cu investiţiile financiare s-a sinucis pentru că pierduse toţi banii în Caritasul lui Bernie Madoff. În Germania, unul dintre cei mai mari industriaşi şi investitori s-a aruncat în faţa trenului pentru că a pierdut o sumă colosală într-o speculaţie bursieră ce s-a dovedit păguboasă.

În ambele cazuri este vorba de oameni foarte bogaţi care au pierdut enorm, dar tot au rămas cu sume consistente. Pare paradoxal că tocmai cei care se considerau cei mai mari jucători la risc au ales să îşi pună capăt zilelor la prima pierdere mai importantă.

Pe de altă parte, un fost deputat, care era acuzat de accidentarea mortală a unui bărbat pe trecerea de pietoni, a ales să se sinucidă decât să facă faţă unui proces. Acelaşi fost deputat care, ca om de afaceri şi ca jurnalist, făcea o serie de afaceri şi investigaţii destul de periculoase.

Nu aş vrea să discut despre profilul psihologic al celor trei, pentru că e greu de stabilit doar prin intermediul informaţiilor din presă. E foarte posibil ca presiunea eşecului să declanşeze o serie de evenimente interne care să fi condus la acest deznodământ tragic independent de criza financiară sau de situaţia juridică. Ceea ce mi se pare însă interesant aici este tocmai faptul că avem de-a face cu oameni aparent puternici, plini de succes, care îşi asumau riscuri şi trăiau într-un mediu foarte competitiv.

Întrebarea care se naşte oarecum legitim este de ce nu şi-au asumat riscuri şi în situaţia critică în care se aflau? De ce, aşa cum îşi asumaseră riscuri mari în lumea financiară, politică, la bursă, nu şi-au asumat şi riscul de a merge mai departe chiar în situaţia în care se aflau. Presupunerea mea este că, dincolo de istoriile personale şi profilul psihologic individual, există şi un alt factor care ar putea explica această opţiune.

Şi anume modul unilateral în care îşi vedeau viaţa ca având sens. Poate să pară foarte comună observaţia aceasta. Dar, construcţia sensului existenţei, pornind de la o singură dimensiune, are întotdeauna de înfruntat nişte riscuri majore. Ce se întâmplă dacă pierzi singura bătălie care contează în viaţa ta, dar totuşi supravieţuieşti fizic?

O primă reacţie de bun simţ ar fi să te bucuri că încă mai trăieşti, deşi ai pierdut bătălia. O altă reacţie raţională ar fi să cauţi să vezi dacă bătălia aceea era, cu adevărat, bătălia esenţială. Momentul de reflecţie ulterior eşecului ar putea să îţi arate că, de fapt, te-ai înşelat. Acest moment de reflecţie însă fie nu a avut loc în cazurile prezentate, fie a dus la concluzia că, dacă viaţa nu mai poate fi trăită exact la fel cum fusese înainte de criză, atunci nu mai merită să fie trăită deloc.

Aici nu numai estimarea individuală este importantă, cât opţiunile pe care le ai la îndemână. Când întreaga ta cultură şi mediul în care te desfăşori îţi spun că numai succesul contează, eşecul duce inevitabil la existenţa unei singure opţiuni: sinuciderea.

Dacă nu ai cultura asumării riscului până la capăt, atunci te vei „preda“ după prima înfrângere. Acest lucru e valabil pentru toţi oamenii. Ca să poţi face faţă unui eşec trebuie să ai alternative la dispoziţie, dar şi să fii dispus să îţi asumi riscul de a înfrunta consecinţele eşecului cu aceeaşi tărie cu care îţi asumi riscul de dragul câştigului. Când nu ai nici o ancoră în afara banilor sau puterii politice, s-ar putea să nu faci faţă eşecului şi, inevitabil, să intri într-o capcană mortală. Însă, pentru a ieşi din ea, trebuie să ai curajul de a accepta că viaţa este mai importantă decât orice altceva.