RO: Biserica - spaţiu al vindecării şi al sfinţirii

▲ Cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la sfinţirea bisericii Centrului Mitropolitan de la Limours-Franţa, 11 iulie 2009 ▲

Slujba sfinţirii noii biserici se termină cu binecuvântarea: „Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, pentru rugăciunile.... sfinţilor măriţilor şi bunilor biruitori Mucenici, ale căror moaşte s-au semănat în tot pământul, spre rodire de tămăduire... să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi ca un bun şi de oameni iubitor”. Biserica învaţă că, prin jertfa lor, martirii au învins păcatul, egoismul şi răutatea, şi au ales comuniunea cu Cel ce este „Învierea şi Viaţa” (Cf. Ioan 11, 25), cu Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre, ca singura cale spre vindecare. De aceea, harul Sfântului Duh, lucrător în sfinţii şi bunii biruitori mucenici, este semănat în tot pământul, şi mai ales acolo unde se zideşte o nouă biserică, pentru ca, din puterea iubirii lor mai tari decât moartea, să se adape sufletul oricărui creştin ce caută tămăduire, vindecare sau mântuire. Astfel, Tertulian (†230) era încredinţat că „sângele martirilor este sămânţa creştinilor”, în sensul că pe credinţa şi jertfa în Hristos ale martirilor se va zidi Biserica lui Hristos-Domnul pe care nici „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Biserica lui Hristos este Biserică slăvită, sfântă şi fără de prihană (Cf. Efeseni 5, 25-27), curăţită şi sfinţită prin jertfa cea unică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar Hristos, Unul Sfânt (Unus Sanctus), este Capul Bisericii - Una Sancta. Sfinţenia Lui se comunică permanent Bisericii pentru ca ea să fie permanent Trupul tainic şi sfânt al lui Hristos. Aşadar, sfinţenia Bisericii este sfinţenie primită de la Hristos-Unul din Treime prin harul sfânt dăruit ei de Hristos.

Dar, după cum Unus Sanctus-Iisus Hristos a luat trup omenesc din Fecioara Maria prin pogorârea Sfântului Duh asupra unei persoane umane, în prezenţa Tatălui, tot aşa Biserica lui Hristos – Una Sancta se constituie la Cincizecime (Rusalii) prin pogorârea Sfântului Duh trimis de Tatăl şi de Fiul asupra mai multor persoane umane – Apostolii, în formă de limbi de foc (Cf. Fapte 2), iar ei Apostolii botează pe cei ce cred în Iisus Hristos, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh (Cf. Matei 28, 19).

Astfel, harul Preasfintei Treimi se comunică Bisericii ca har al Domnului nostru Iisus Hristos, dragoste a lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşire a (comuniune) Sfântului Duh (cf. II Corinteni 13, 13). De aceea s-a spus că „Biserica este plină de Sfânta Treime” (Cf. Origen, Selecta in Psalmos, 23, 1; PG 12, 1265), iar participarea la viaţa Bisericii este comuniune de iubire şi viaţă cu Sfânta Treime.

Legătura dintre Preasfânta Treime şi Biserică-Una Sancta se face prin Unul Sfânt-Unul Domn Iisus Hristos, prin umanitatea asumată şi îndumnezeită de El care devine mijloc sau punte de unificare şi de îndumnezeire a întregii umanităţi şi creaţii în Dumnezeu. Prin jertfa Sa unică, Hristos conduce la desăvârşire pe cei ce-i sfinţeşte: „Căci printr-o singură jertfă adusă, a adus la veşnică desăvârşire pe cei ce se sfinţesc” (Evrei 10, 14).

În noaptea de dinaintea Pătimirilor Sale, Iisus se roagă „Părintelui Sfânt” (Ioan 17, 11): „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul. Precum M-ai trimis pe Mine în lume, şi Eu i-am trimis pe ei în lume. Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi întru adevăr” (Ioan 17, 17-19).

Participând la sfinţenia Bisericii, care e sfinţenia lui Hristos comunicată oamenilor, creştinii pot deveni sfinţi. După Sf. Grigorie de Nyssa (†395), „a fi creştin, înseamnă a imita natura divină” (PG 46, 244A). Aceasta nu în sensul de dobândire a esenţei divine, căci acest lucru este imposibil creaturii, ci a modului de a fi dumnezeiesc al persoanelor în comuniune (Cf. articolul „Sainteté”, în Jean-Yves Lacoste, Dictionnaire critique de théologie, PUF, 1998, p. 1060).

Sfinţirea oamenilor în Biserica lui Hristos însemnă, aşadar, îndumnezeirea lor prin har, participarea lor la iubirea şi viaţa eternă a Preasfintei Treimi. Pentru Sf. Irineu de Lyon (†202), „slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu” (Adv. Haer., IV, 20, 7), iar, după Sfântul Vasile cel Mare (†379), omul este o creatură „care a primit porunca să devină dumnezeu” (PG 36, 560A).

În acest sens, Sfântul Apostol Pavel descrie în epistolele sale vocaţia creştinilor la sfinţenie. Efesenilor le arată că orice creştin este chemat să trăiască în comuniune cu Sfânta Treime pentru a deveni locaş al lui Dumnezeu: „prin El (Hristos) avem apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci (...) sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu, zidiţi fiind pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Hristos. Întru El, orice zidire bine alcătuită creşte ca să ajungă un locaş sfânt în Domnul. În Care voi împreună sunteţi zidiţi spre a fi locaş al Lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2,18-22; vezi şi 4,1-7). Iar tesalonicenilor le spune clar că: „voia lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră ... Căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tesaloniceni 4, 3-7).

Iată de ce şi chemarea primă şi ultimă, permanentă şi esenţială a Bisericii este chemarea la sfinţenie, la comuniunea de iubire şi viaţă a oamenilor cu Hristos şi întreolaltă: „Pentru că şi Cel ce sfinţeşte şi cei ce se sfinţesc, dintr-unul sunt toţi; de aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, zicând: spune-voi fraţilor mei numele Tău. În mijlocul Bisericii Tale te voi lăuda” (Evrei 2, 11-12). Întrucât Biserica este neam sfânt, seminţie aleasă, popor agonisit de Dumnezeu, ea are ca misiune primordială vestirea în lume a bunătăţilor Celui ce ne-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată (Cf. I Petru 2, 9).

Creaţia întreagă, universul sau cosmosul, se sfinţeşte prin Biserică. De aceea, Sf. Irineu de Lyon recomandă: „Să ne adăpostim în Biserică, să ne adăpostim la pieptul ei, să ne hrănim din Scripturile Domnului căci Biserica a fost sădită în lume ca un paradis” (Adv. Haer., V, 20, 2). Duhul Sfânt-Sfinţitorul transformă creaţia în Biserică, întregul univers participând, prin Biserică, la pelerinajul umanităţii „de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer” (Canonul Învierii). Biserica integrează deci întreaga diversitate a frumuseţii lumii în vocaţia de îndumnezeire a omului.

De aceea, chiar biserica în sensul de locaş de închinare exprimă vocaţia lumii, aceea de-a deveni biserică, după cum învaţă Sfântul Maxim Mărturisitorul (†662): „Biserica este imaginea desăvârşită a lumii sensibile. Ea are drept cer altarul, iar ca pământ naosul în toată frumuseţea lui. În schimb, lumea este o biserică: ca altar ea are cerul, iar ca naos pământul în toată măreţia lui” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogie, 3, PG 91, 669; citat de Olivier Clément, în Sources, Paris, DDB, 2007, p. 147.)

Intrând în biserică, credinciosul contemplă taina (misterul) întregului cosmos, sensul lui ultim: comuniunea cu Dumnezeu Creatorul.

Astăzi, sfinţim aici, la Centrul Mitropolitan de la Limours, o nouă ”poartă a cerului”, o biserică din lemn, construită în stilul bisericilor româneşti maramureşene, având formă de navă, de corabie a mântuirii noastre, cu turla înaltă ca un catarg, având crucea drept steag, care ne îndreaptă spiritual spre frumuseţea eternă a Împărăţiei cerurilor, spre iubirea şi slava Preasfintei Treimi.

Frumuseţea arhitecturală, zvelteţea, căldura şi personalitatea deosebită acestei biserici din lemn invită, în acelaşi timp, la reculegere şi smerenie, la creştere şi edificare spirituală, după cum creşte şi se înalţă arborele de lemn în lumina soarelui. Există, de altfel, o legătură profundă între spiritualitatea românească şi lemn, fundamentată pe legătura românului cu natura, cu pădurea sau codrul. Vechile biserici construite din lemn, în special cele construite dintr-un singur arbore, fără a folosi cuie de fier, fac parte din patrimoniul cultural-spiritual al românilor. Ele simbolizează şi căldura spirituală a rugăciunii, a comuniunii oamenilor cu Dumnezeu şi întreolaltă, din generaţie în generaţie. Ele simbolizează faptul că şi fragilitatea materiei poate simboliza frumuseţea spiritului.

Cât priveşte semnificaţiile spirituale ale lemnului din biserică, stejarul, arbore de esenţă tare, cu dimensiunile sale impresionante, longevitate şi putere de a rezista tuturor vicisitudinilor timpului, simbolizează, în special, soliditatea credinţei, permanenţa şi continuitatea vieţii eclesiale a unui popor credincios. Cu rădăcinile sale înfipte adânc în pământ şi cu vârful ridicat spre cer, stejarul se înfăţişa omului tradiţional ca un arbore axial care asigura comunicarea dintre trei lumi: lumea subpământeană, lumea terestră şi lumea celestă.

În Sfânta Scriptură, stejarul, mai ales cel solitar, este loc de teofanie şi altar de jertfă. Dumnezeu se arată lui Avraam la stejarul Mamvri (Cf. Facere 18, 1); îngerul se arată lui Ghedeon tot sub stejar (Cf. Judecători 6, 11); Avraam zideşte sub stejar un jertfelnic Domnului (Cf. Facere 13, 18). Stejarul era arborele sub care oamenii obişnuiau să se odihnească (Cf. III Regi 13, 14) sau să-şi îngroape morţii (Cf. Facere 25, 9; 35, 8; I Cronici 10, 12). De asemenea, în Vechiul Testament, stejarul era loc de consacrare a conducătorilor triburilor lui Israel: Abimelec a fost pus rege la stejarul cel de lângă Sichem (Cf. Judecători 9, 6).

În acelaşi timp, stejarul ocupă un loc important şi în viaţa şi spiritualitatea poporului nostru. Avem stejari legendari, precum stejarul moldav de la Borzeşti sau gorunul transilvan al lui Horea, de la Ţebea, care ne amintesc de mari personalităţi şi de evenimente istorice.

Un alt element folosit la construcţia bisericii româneşti tradiţionale din lemn este bradul. Acesta este simbolul elevaţiei şi verticalităţii, al permanenţei şi prospeţimii, al tinereţii şi frumuseţii, al cerescului şi al vieţii veşnice. Cedrii Libanului, amintiţi atât de des în Vechiul Testament, erau folosiţi pentru a compara statura omului (Cf. Iezechiel 31, 3; Amos 2, 9), indicând grandoare (Cf. Ps 91, 12) şi măreţie (Cf. IV Regi 14, 9).

Desigur, toate aceste semnificaţii spirituale ale lemnului, la care se adaugă simbolismul liturgic ortodox foarte bogat, ne îndeamnă să căutăm frumuseţile spirituale ale vieţii în comuniune cu Dumnezeu şi întreolaltă, ca pregustare a frumuseţilor eterne ale Împărăţiei Preasfintei Treimi.

Astăzi, cu ocazia sfinţirii acestui locaş, felicităm pe Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Iosif, al Mitropoliei Ortodoxe Române pentru Europa Occidentală şi de Meridională, dimpreună cu toată comunitatea ortodoxă românească, harnică şi misionară, luminată de evlavie şi simţire românească, pe toţi ctitorii şi ajutătorii acestui sfânt lăcaş, precum şi pe toţi clericii şi credincioşii prezenţi la acest eveniment sfânt şi solemn de spiritualitate creştină şi de sărbătoare românească.