Robotul monosilabic

Am ajuns într-un ceas când cultura de tip lexical se află la grea încercare. Credem tot mai puţin în cuvinte şi ne bucurăm tot mai rar de prezenţa lor. Efectul secundar al acestei neîncrederi este neglijarea felului în care folosim cuvintele: vorbim urât şi fantasmăm frumos. Reveriile noastre sunt mirabile, de o frumuseţe nespusă, doar putinţa noastră de a le exprima e jalnică. Iar bogăţia noastră imaginativă este însoţită de o sărăcie onomatopeică a expresiei, căci tot mai des auzi în jur: "Ah, ups, yes şi ok". Sau auzi clişeele care se perindă zilnic pe micile ecrane: aceleaşi cuvinte repetate monoton până la sastisire. Sărăcia aceasta lexicală provoacă în timp vlăguirea imaginaţiei. Se petrece aşadar reversul: dacă cuvintele se împuţinează, nici imaginile corespunzătoare nu stau mai bine. Nu poţi să-ţi păstrezi vie imaginaţia dacă cuvintele de care faci uz spre a trasa distincţii sunt tot mai puţine. Ceea ce înseamnă că imaginile nu se hrănesc numai din imagini, ci şi din nuanţele lexicale aflate chiar la întretăierea imaginilor. Un cuvânt este punctul de întretăiere a numeroase imagini, iar tocmai acestea, întâlnindu-se în el, îi dau sensul intuitiv pe care ajunge să-l aibă. De aceea, degradarea limbii aduce cu sine o atrofiere a putinţei de a nuanţa, iar această atrofie provoacă sclerozarea imaginaţiei: pierdem distincţiile, pierdem apetenţa de a împărţi o temă în cât mai multe părţi.

A fi cetăţean modern înseamnă a poseda un vocabular de 2.000 de cuvinte, suficient ca să te descurci în societate. Dar aceste cuvinte nu pot nuanţa, ele doar emit semnale. Căci latura expresivă a unui om începe dincolo de fondul lui principal de cuvinte, şi degradarea individului până la preschimbarea lui într-o brută monosilabică vine din incapacitatea acestuia de a mai gândi altfel decât în cadre mari şi omogene: secţiuni largi, calupuri monocolore înlăuntrul celor 2.000 de cuvinte de bază. În afara lor, pustiul. Un asemenea om este ca un robot în a cărui minte se petrece o înşiruire sacadată de stopcadruri şi prim-planuri fără nici o legătură între ele. Un asemenea robot spune "iubire", dar se gândeşte la o femeie răsturnată lasciv, spune bani, dar are în minte ce anume poate cumpăra cu ei, spune putere, dar fantasma ce nu-i dă pace e cea a unor oameni cu care poate face ce vrea. De fiecare dată, mintea lui este umplută cu imagini recursive ce revin cu încăpăţânare. Dacă îi ceri însă aceluiaşi robot să nuanţeze chestiunea iubirii sau a puterii, va fi în întregime nevolnic în a da alte distincţii. Cel mult un zâmbet de căpcăun egoist i-ar lumina faţa, vrând să-ţi dea de înţeles că totul e prea clar în subînţelesurile lui frustre pentru a mai fi nevoie de adăugiri. În orice situaţie de viaţă s-ar afla, el ar reacţiona sub imperiul acelor imagini de bază ce îi revin mereu în minte. Autonomia unei asemenea fiinţe este iluzorie, căci spiritul său nu se poate desprinde de calupurile mari în care s-a obişnuit să-şi privească orizontul vieţii. Pentru o astfel de fiinţă, cuvintele sunt semnale, în nici un caz vectori de duh, robotul monosilabic trăind cu convingerea că toate cuvintele pe care le ştie sunt facultative, ba chiar insignifiante. Va ajunge astfel la starea în care va fi încredinţat că poate trăi foarte bine şi fără cuvinte, ele nereprezentând un element vital al destinului său. Şi va muri fără să-şi dea seama că, dacă a trăit degeaba, este fiindcă n-a ştiut să facă din cuvinte vectori de sens, adică stihii încărcate cu o promisiune de ideal şi cu făgăduinţa unei ţinte transcendente.