Rodul jertfei

Dealuri mătăhăloase, păduri de stejar, foioase, prăpăstii parcă fără capăt, alternanţe spectaculoase de înalt şi adânc, doinite, privelişti somptuoase şi altele sterpe, râpoase. Trecea prin locurile acestea în vechime drumul ce lega Iaşii de Stambul. Puţin înainte de a ajunge la Mironeasa se sumeţeşte un deal înalt, acropolean, numit de geografi şi cartografi Dealul Mare. Era cândva aici desimne de codru de nepătruns. Ţinut hirsut şi prielnic ascunzişului. La mijlocul veacului al XVII-lea, domnul de atunci, Gheorghe Ghica, a dăruit unui apropiat al său, cămăraşul Iane (Iani) Hadâmbu, un grec eunuc, loc de zidire în pădurile din părţile acestea ale Moldovei. El a pornit zidire mănăstirească pe culmea Dealului Mare. Se pare că în toposul acesta existase şi până atunci aşezare monahală în jurul unei biserici de lemn, probabil. Reiese asta şi din pisania de deasupra intrării în biserica de piatră, în care se menţionează că Iane Hadâmbu a înnoit lăcaşul, târnosit la 8 septembrie 1659, în urmă cu peste 350 de ani. Biserica, cu siluetă graţioasă de chivot pe o masă de altar, a luat locul, pesemne, celei din lemn, aflată, de bună seamă, într-o accentuată stare de degradare. Bisericuţa, croită ca dintr-o măiastră cioplitură de bardă de un meşter pietrar, a fost încinsă de un masiv zid ca de cetate, zid din piatră şi cărămidă, cu rostul de apărare în vremuri de primejdie, nelipsite în Evul de Mijloc. Însăşi biserica fusese concepută, cum se vede şi azi, cu o încăpere de unde se putea azvârli apă fiartă şi arunca cu pietre şi bombarde.

Aşezarea monastică s-a chemat la întemeiere şi un timp după Schitul din Dealul Mare, apoi a primit denumirea de Hadâmbu, adică numele ctitorului. Complexul fortificat avea nu doar semeţie, soliditate de zid de apărare, dar şi o seducătoare frumuseţe de cuib de vulturi, ce i-a conferit faimă. Specialiştii ca Vasile Drăguţ, G. Balş, Grigore Ionescu şi Claudiu Paradais, cel din urmă autorul unui studiu monografic, au aşezat Hadâmbu în rândul construcţiilor fortificate reprezentative din secolul al XVII-lea din Moldova, unul bogat în astfel de zidiri. Nicolae Iorga a vizitat Mănăstirea Hadâmbu în 1907 şi a fost impresionat de măreţia locului şi plăsmuirii mănăstireşti, dar dezamăgit de starea de crepuscul în care se găsea aşezământul monastic. De altfel, istoria acestei chinovii e una a suişurilor şi coborâşurilor. A fost la un moment dat nu departe de pieire. La început aflată sub autoritatea Mănăstirii Galata, unde sunt izvoarele vieţii monahale, Mănăstirea Hadâmbu a fost până la secularizarea lui Cuza metoc al Ierusalimului, cu monahi din Grecia. În perioada interbelică s-a reluat firul monastic la Hadâmbu, dar războiul şi venirea comunismului nu au îngăduit să se revină la dimensiunile de până la secularizare, cu toate că egumenul de bună amintire Iov Mazilu s-a dovedit jertfitor şi model de vieţuire, ceea ce a redeşteptat interesul credincioşilor din preajmă şi de mai departe. Acesta a dăruit în 1938 bisericii cu hramul "Naşterea Maicii Domnului" o splendidă icoană a Maicii cu Pruncul, pictată de preotul Octavian Zmău, în jurul căreia s-a dezvoltat un cult ce dăinuie cu putere sporită până azi. Dar în anii '50 decretul comunist de înlăturare a călugărilor din mănăstiri părea să frângă definitiv viaţa monahicească la Hadâmbu. Monahul Iov Mazilu s-a împotrivit aproape până la sacrificiu, dar chinovia sa fusese sortită de puternicii zilei unei ruinări inexorabile. Icoana Maicii Domnului, păstrată ca un odor de preţ în biserică, a vegheat să nu dispară ceea ce era înălţat să dureze.

Odată cu dezrobirea din 1989, Hadâmbu a reînviat, s-a ridicat de la pământ, întâlnind cerul, şi a făcut-o cu şi mai multă cutezanţă, dar şi smerenie. Un spirit ziditor a iniţiat această veritabilă renaştere şi odisee a reconstrucţiei. Călugărul Nicodim Gheorghiţă, protosinghelul, tuns în monahism la Putna, în ţinutul său natal, a fost numit stareţ în 1990. Din realitatea dezolantă a ruinelor, ca printr-o minune, s-a ivit în aproape două decenii o poiană a raiului. Vechile zidiri şi-au recăpătat înfăţişarea de odinioară. S-a construit în stil ştefanian o impunătoare biserică nouă, încăpătoare, cu hramul "Acoperământul Maicii Domnului", o siluetă zveltă, monumentală şi împodobită cu rafinament pictural, artistic, ce uneşte semeaţa înălţime a Dealului Mare cu Bolta Dumnezeiască. Jur-împrejur se răsfaţă acareturi mândre, precum impozantul arhondaric, cu împărăteşti straie de lavră. Este o plămadă a jertfei. E vorba de acea jertfire de care pomeneşte monograful Mănăstirii Hadâmbu, Claudiu Paradais, evocând moartea în incendiul din 2003, din 22 ianuarie, a unui copilandru, Nicuşor Leucă, de 17 ani, cel care bătea la Hadâmbu la porţile monahismului. Arseseră atunci chiliile şi scăpaseră neatinse din pojar litografiile icoanei Maicii Domnului făcătoare de minuni, cea care lăcrimase mir în 1992. Claudiu Paradais concluziona că fără "jertfa zidirii" n-ar fi existat nici una dintre minunăţiile monastice ale României şi situează Hadâmbu într-o ilustră constelaţie.

Într-adevăr, Mănăstirea Hadâmbu, cu al său chip minunat de azi, e rodul jertfei, cea a micii obşte, a miilor şi miilor de credincioşi care vin aici să se roage, a dăruitorilor din tot cuprinsul ţării. Lor le datorăm miracolul din Dealul Mare.