Un sultan luminat și reformist, Abdul-Medjid, a reușit să pună la loc în 1852 steaua de argint furată din Biserica Nașterii Domnului din Betleem, pe care scria așa: „Hic de Virgine Maria Jesus Christus natus es
România de dincolo
▲ De ce un marş pro-life nu face tot atâtea valuri ca o paradă gay? ▲
Anul acesta, copiii au fost serbaţi de ziua lor prin tot felul de festivităţi, multe dintre ele fiind organizate şi de Biserică. Totuşi, într-o zi atât de fericită, ca cea dedicată candorii şi veseliei, unele organizaţii (cum a fost cazul ASCOR Iaşi) ne-au reamintit şi de copiii cărora nu li s-a dat dreptul de a păşi în această lume.
Copiilor le place să fie sărbătoriţi. Indiferent că e vorba de Crăciun, Paşti, zi de naştere, onomastică sau de 1 iunie, faptul de a fi puşi în prim-plan li se pare un lucru cu totul firesc.
Copiii ştiu instinctiv că obligaţia adulţilor e aceea de a-i iubi şi de a le oferi atenţie, iar un părinte adevărat niciodată nu va considera o povară aceste lucruri. Pentru că aşa a lăsat Dumnezeu firea lucrurilor.
Pentru o minte sănătoasă de părinte, sacrificiul în favoarea copilului - indiferent ce ar însemna aceasta - reprezintă firescul, aşezarea lucrurilor în sfera normalului. În schimb, mentalităţi de genul: „Nu-mi doresc copii pentru că-mi vor confisca timpul liber“ sau „Întâi cariera, apoi copiii“ nu pot fi considerate corecte. Din punct de vedere uman, sacrificarea copiilor în favoarea părinţilor este un gest de un egoism incalificabil.
Nu o dată s-a vorbit şi nu în puţine locuri s-a scris despre vârsta cea fericită a copilăriei, despre vârsta care are nevoie de atât de puţin pentru a fi fericită. Şi din întreaga viaţă, copilăria intrauterină este, cu siguranţă, o perioadă a plinătăţii: nimic nu lipseşte, nimic nu supără, totul este din destul.
Ce inimă ar trebui să ai ca să omori un om fericit?
„De ce?“ se întreabă, probabil, fiecare prunc sfârtecat în bucăţi de nemiloasa chiuretă. „Nu vreau la grădiniţă în limbi străine, nu vreau haine şi jucării scumpe, nu vreau maşină la 18 ani şi moşteniri fabuloase de pe urma voastră! Eu vreau doar să trăiesc!“ Cine încearcă să asculte, cu adevărat, dorinţa şi durerea strigătului mut? Cine este avocatul celor care nu sunt întrebaţi dacă vor să moară?
Nu de puţine ori societatea românească a fost acuzată că nu este destul de sensibilă faţă de drepturile omului. Nu de puţine ori s-a afirmat imperativ nevoia de „schimbare a mentalităţilor“. Mai multe drepturi pentru homosexuali şi lesbiene, mai multe drepturi pentru mai ştiu eu ce minorităţi religioase (chiar şi aberante), iar pentru obţinerea acestor drepturi se generează adevărate seisme media. De ce un marş pro-life nu face măcar tot atâtea valuri ca o paradă gay? Oare pentru că în România, în epoca drepturilor (sau totalitarismului?) minorităţilor, pruncii ucişi (al căror număr depăşeşte numărul celor născuţi) nu mai reprezintă de mult o minoritate?
1 iunie este ziua tuturor copiilor, nu doar a norocoşilor care au scăpat cu viaţă. 1 iunie este o zi de bucurie, dar poate fi şi o zi de tristeţe şi de comemorare a ceea ce statisticile au numit „a doua Românie“ sau „România de dincolo“.