România în anul doi al erei integrării

Tocmai s-a încheiat primul an de când România a reintrat cu acte în regulă în Europa. A fost primul an când am putut să renunţăm la frazeologia pompoasă, de genul „viteazul popor de strajă la fruntariile Europei“ care a stat „ca un scut în calea invaziilor şi a lăsat răgaz ţărilor apusene să se dezvolte“, invocată într-o conversaţie în contradictoriu cu un occidental, care oricum nu ar fi înţeles de ce avem un asemenea discurs, resentimentar, vizavi de istoria pe care am trăit-o. După un an de când suntem membri în UE, nici comunismul care ne-ar fi „pervertit sufletele“ nu mai poate fi invocat ca scuză pentru viziunea pe care o avem faţă de cultul muncii, al economisirii, al solidarităţii comunitare. S-a văzut că, de fapt, comunismul nu a fost nicidecum atât de formidabil pe cât legenda care i-a supravieţuit. Comunismul a încercat, de exemplu, să construiască „omul nou“, ghidat în existenţa sa doar de conceptul marxist al materialismului dialectic şi istoric, din care, orice însemna trăire religioasă trebuia evacuat prin orice mijloace. Şi ce a rezultat? Rusia, după 70 de ani de ateism ştiinţific, practică aceeeaşi ortodoxie pravoslavnică, de pe vremea ţarilor. Polonia nu s-a clintit o iotă din credinţa sa catolică, China comunistă caută un mod de convieţuire cu marile religii practicate (budismul, taoismul, islamismul şi creştinismul).

Nici în România, comunismul nu a reuşit mare lucru în lupta pe care a dus-o împotriva credinţei românilor. Deşi se rostea un discurs public sforăitor, plin de frazeologie ateistă, mai exista un alt discurs, paralel, în care trăirea religioasă era prezentă. În patru decenii de comunism, milioane de români născuţi au fost botezaţi în credinţa creştin-ortodoxă, s-au cununat (uneori pe ascuns, dacă deţineau funcţii în administraţie) şi au fost înmormântaţi cu cruce la căpătâi. La sfârşitul anului 1989 existau în România 4 milioane de membri ai partidului comunist. Acum, după 18 ani, ar trebui să găsim prin cimitirele de la oraşe şi sate sute de mii de morminte fără cruci, având în cel mai bun caz plăci de beton gravate cu stele în cinci colţuri. Mergeţi într-o plimbare în orice cimitir din România şi încercaţi să număraţi mormintele care în loc de cruci au stele în cinci colţuri. Nu veţi găsi nici unul! Atunci, unde sunt milioanele de comunişti, care de la 1945 până în 1989 au stăpânit România? Dacă erau comunişti nu puteau fi credincioşi, iar dacă erau credincioşi nu puteau fi comunişti. Nu-i aşa că avem o fractură logică?

Integrarea noastră „de jure“ în Europa generează şi unele discursuri şi interogaţii pline de îngrijorare. O Românie vlăguită, dar nu înfrântă, de comunism a fost aruncată în vâltoarea capitalismului de înaltă performanţă. Au apărut hypermarketuri în toate marile oraşe ale ţării, au apărut meserii necunoscute până ieri-alaltăieri, au apărut capitalişti autohtoni, dar şi marile corporaţii occidentale. Hypermarketurile absorb rapid veniturile populaţiei, practicând preţuri identice (uneori mai mari) cu cele din Occident, transformând-o într-o masă amorfă de consumatori fără discernământ. Productivitatea muncii este la noi de câteva ori mai mică decât în economiile cu tradiţie din vest. În permanenţă se menţine o presiune enormă asupra guvernanţilor pentru mărirea salariilor, ceea ce forţează stabilitatea monedei naţionele. Milioane de oameni pleacă în Italia, Spania, Franţa, unde acceptă să practice meserii umilitoare pentru salarii de 5-600 de euro lunar. Nimeni nu a calculat cu câţi bani mai rămâne o persoană după ce îşi plăteşte chiria şi masa, plus alte cheltuieli urgente.

S-ar putea să constatăm că în România poţi să rămâi cu tot atâţia bani „în mână“ ca şi „afară“, pentru că aici ai casă asigurată, iar mâncarea poate fi asigurată de rudele de la ţară. Iar vocile îngrijorate se întreabă: oare ne vom păstra identitatea naţională, culturală, credinţele strămoşeşti, religia părinţilor şi bunicilor, în contextul în care ne mişcăm şi trăim într-o societate globalizată, preocupată mai mult de discriminări pozitive decât de valori specifice unor comunităţi, regiuni, sau ţări?

Întrebarea de mai sus ar presupune lungi dezbateri, cu argumente în favoarea ideii că, indiferent de amploarea „globalizării“, nu ne vom pierde identitatea naţională. Să ne amintim: din secolul al XIV-lea, vreme de cinci secole, la malurile Dunării s-a aflat unul din marile imperii ale lumii civilizate. Ar fi trebuit ca, astăzi, cu toţii să ne mlădiem în ritmuri orientale. Nu s-a întâmplat. În secolul al XIX-lea a pătruns în Ţările Române primul val al civilizaţiei de tip urban şi industrial. Datinile şi obiceiurile românilor nu s-au schimbat aproape deloc. Acum, avem încă un val: cel al globalizării, al calculatoarelor şi al tehnologiei informaţionale. Pare că e un tsunami nimicitor, care ne va dez-naţionaliza într-o generaţie pe toţi. Nu se va întâmpla. Românii sunt îndărătnici, dar şi un pic curioşi: gustă dintr-o mâncare nouă, însă nu se ghiftuiesc cu aceasta. Dacă nu le prieşte?