România, între ceaţă şi claritate

Mulţi spun că nu mai trebuie să facem nimic, că totul este în regulă, că am atins normalitatea, iar în normalitate nu ar trebui să ne mai dorim nimic

A venit 1 decembrie, sărbătoarea naţională a românilor. Anul acesta, în Bucureşti, a fost ceaţă. Parada militară a trebuit să se lipsească de zborul demonstrativ al elicopterelor şi avioanelor forţelor armate.

La 90 de ani de la marea unire, românii încă nu pot zbura, pentru că sunt în ceaţă. Ştiu că pare o metaforă facilă, dar mi s-a părut covârşitor de simptomatică starea naturii pentru starea naţiunii.

Am traversat cel mai interesant şi palpitant secol al existenţei noastre, nouăzeci de ani în care am schimbat 3 dictaturi, am trecut printr-un război mondial, un război rece, am trecut de la monarhie la republică, de la democraţie la dictatură, la dictatură comunistă şi apoi la democraţie din nou. De la alianţa cu Franţa şi Anglia la alianţa cu Germania, apoi la „alianţa“ cu Rusia sovietică şi, mai apoi, la alianţa cu NATO şi integrarea în UE. Şi nu în ultimul rând, de la vot pe liste la vot uninominal.

E un parcurs uluitor care nu are nici un corespondent în istoria anterioară a românilor. O asemenea experienţă ar fi trebuit să ne dea înţelepciunea de a vedea cu claritate viitorul şi iată că în realitate suntem în ceaţă.

Este un fapt că, în momentul de faţă, România nu mai are un ideal politic şi naţional clar. Aproape toate dezideratele fundamentale cu care porneau străbunicii noştri în 1900 par a se fi împlinit. Românii s-au unit, şi-au asigurat securitatea, au intrat de facto în marea familie europeană. Prosperitatea pare a bate la uşă, până şi faptul că vom suferi din cauza crizei mondiale este, mai degrabă, un lucru pozitiv, înseamnă că participăm la jocul global, că nu suntem izolaţi. Această aparentă bunăstare ne dă totuşi un sentiment de nedumerire, ce ar fi de făcut de acum încolo?

Această întrebare ne aruncă în ceaţă. Pentru că nimeni nu vine cu un răspuns coerent la ea. Mulţi spun că nu mai trebuie să facem nimic, că totul este în regulă, că am atins normalitatea, iar în normalitate nu ar trebui să ne mai dorim nimic. Doar în starea de anormalitate îţi doreşti ceva, când totul e în regulă nu mai ai de ce să îţi pui problema ce vei face. Alţii spun că suntem departe de a fi în regulă, că mai avem foarte multe de făcut, că practic ţara este devastată, că nu avem infrastructură, că nu avem valori, că de-abia de acum începe greul şi că ar trebui să reconstruim această ţară pentru a putea intra în rândul ţărilor europene nu numai scriptic, ci şi autentic.

Nu există un acord cu privire la ce ar trebui să facem de acum încolo. De aici şi incertitudinea cu privire la viitor. Deocamdată trăim cu impresia că avem suficient timp să ne decidem ce vom face, deoarece nu ne mai presează nimic cu adevărat grav.

Cred că acesta este pericolul cel mai mare. A nu găsi un ideal comun substanţial care să unească toţi cetăţenii acestei ţări va duce la stagnarea dezvoltării şi la plafonare. Or, tocmai acest lucru ar trebui să îl evităm acum, cât timp putem fructifica noua noastră poziţie politică europeană. UE nu ţine loc de ideal naţional pentru simplu motiv că UE nu ne spune ce să facem, ci ne spune ce să nu facem.

Ca să ajungi undeva nu e suficient să nu te duci la Ploieşti, trebuie să şi porneşti într-acolo şi, chiar dacă e ceaţă la începutul drumului, asta nu ar trebui să te împiedice să stabileşti o direcţie în care să porneşti. S-ar putea modifica pe parcurs, dar important este să te urneşti din loc. Această direcţie e ceea ce aşteaptă de fapt românii de la conducătorii lor, nu sisteme complicate de vot, nu promisiuni electorale, nu taxe şi impozite, ei aşteaptă un sens al străduinţelor lor; deocamdată, însă, se pare că tocmai de unde ne aşteptăm să vină claritatea, de acolo vine ceaţa.