România pitorească a lui George Vâlsan (I)

Dus prea repede dintre noi, savantul geograf George Vâlsan (1885-1935), profesor universitar la Iaşi, Cluj şi Bucureşti, creator al şcolii etnografice în geografie, care a pus bazele geomorfologiei moderne în România şi a descoperit, în 1926, la Biblioteca Naţională din Paris, harta Moldovei întocmită de Dimitrie Cantemir, ne-a lăsat, printre altele, şi interesante conferinţe radiofonice despre pământul românesc, din care extragem câteva generalităţi:

„Dacă rechemaţi în minte o imagine a hărţii României, de la început apar evidente câteva caractere dominante: în primul rând o formă de hotare aproape ovală, subliniată pe trei părţi de ape: Nistrul, Marea Neagră şi Dunărea. Spre Apus, Tisa ar împlini cercul desăvârşit, dar aci hotarul politic e mai retras şi mai agitat, deşi urmăreşte la distanţă aproape egală cursul acestui râu.

În acest oval aproape perfect, harta arată de la prima ochire alt oval mai mic, aşezat în mijlocul ocolului de ape şi alcătuit de întregul complex al munţilor Carpaţi, care intră în ţară la hotarul cu Polonia şi Cehoslovacia spre a ieşi pe la Porţile de Fier în Iugoslavia unde, tocmai pe la Niş, se împreună cu Balcanii. Ovalul Carpaţilor e coborât în mijloc şi cuprinde Transilvania, pe care o ocroteşte cu înălţimile lui de toate părţile. Transilvania se arată ca o cetate, sau ca un cuib închis de munţi, care lasă totuşi să treacă de-a curmezişul lor râurile însemnate.

Dacă priveşti Dunărea cu afluenţii de la Tisa până la Prut, nu e greu de observat că toate râurile se înfig cu izvoarele în acest oval de munţi, multe din ele trecând dincolo de crestele principale - aşa că, dacă ar fi să continuăm o imagine începută, am putea spune că Dunărea românească pare un copac cu rădăcina deltei înfiptă în Marea Neagră, un copac rotund ţinând între ramurile sale un cuib de munţi, destul de vast ca să ocrotească la nevoie un neam întreg faţă de stolurile de răpitoare care s-au abătut timp de mii de ani din şesul deschis al Eurasiei. (...)

Cetatea de munţi şi-a îndeplinit menirea de cetate, sub orice stăpânire a fost: a apărat de primejdie populaţia de sub zidurile sale. Iar când nu a mai fost primejdie, din această cetate s-au coborât cei care au colonizat câmpiile, eliminând treptat pe cuceritorii şesurilor. Muntele şi şesul au condiţii speciale de viaţă. Muntele păstrează neamul şi tradiţia şi întăreşte prin trai aspru o populaţie. Şesul, când e fertil, înmulţeşte, îmbogăţeşte, civilizează şi amestecă populaţia. Muntele, conservator prin relativa lui sărăcie, e o zonă de împrăştiere a oamenilor în vreme de pace şi de concentrare temporară numai în vreme de primejdie. Dimpotrivă, şesul bogat, mai ales dacă e ocolit de regiuni înalte şi sărace, e o zonă de puternică atracţie în timp de pace, dar şi de devastare în timp de primejdie. Din multele împrejurări istorice prin care trece o zonă de munte cu şesuri vecine, cel care are de câştigat cu timpul e muntele sărac, cu populaţie puţină, primitivă şi dârză. Cum domină prin alcătuirea sa fizică, tot aşa domină muntele şi prin virtutea populaţiei sale. Căci, pe măsură ce împrejurările permit, muntele trimite necontenit din locuitorii săi lipsiţi spre câmpia bogată, până când se schimbă aspectul uman al acestei câmpii. Cazul invers, al câmpiei bogate care să trimită o populaţie în stare să colonizeze, statornic şi dominat, o ţară de munte, e foarte rar. Şi lucrul se poate verifica pe toată suprafaţa pământului. Acesta a fost şi norocul poporului românesc, care la origine e un popor de munteni. Oricâte neamuri au trecut peste pământul nostru, ele veneau din şesuri depărtate, cu totul deosebite de ale noastre, şi încă din şesuri care nu s-au impus niciodată prin civilizaţia lor. Astfel de neamuri nu au putut prospera în cetatea carpatică. Au putut-o cuceri cu armele, au putut-o subjuga, considerând-o ca pe o colonie, dar rădăcini temeinice nu au prins în Carpaţi. Au venit pe aci, cum ne spune istoria veche şi medievală, popoare de origine germană, slavă, turanică, mongolă, unele zăbovind sute de ani. Dar, după o stăpânire vremelnică, toate au trecut mai departe, s-au risipit, au stagnat ori s-au topit în masa populaţiei carpatice. Pe loc a rămas neclintit, încleştat de pământ şi totdeauna dând caracteristica predominantă a ţinutului, numai poporul românesc, urmaşul vechii rase autohtone trace şi al colonizării romane, care singură a fost adoptată şi s-a putut altoi pe trunchiul trac, prin incomparabilul prestigiu al limbii, civilizaţiei şi organizării sale“.