România pitorească a lui George Vâlsan (II)

Acu două săptămâni îl evocam fugitiv pe marele geograf G. Vâlsan, căruia Emanoil Bucuţa, ajutat şi de G. T. Kirileanu, i-a alcătuit, în 1940, o carte postumă dintr-un „mănunchi“ de conferinţe radiofonice şi articole din presă - Pământul românesc şi frumuseţile lui. Continuăm periplul prin câteva zone diferite ale ţării noastre, remarcând încă o dată plasticitatea exprimării unui savant care a avut parte de o „şcoală“ completă:

„Acest ţinut de munţi şal Dorneiţ are frumuseţea lui proprie şi cum în jurul lui s-a închegat principatul moldovenesc, iar în poala lor se află o admirabilă populaţie pur românească, cu o veche civilizaţie şi cu atâtea monumente memorabile, ne vom opri puţin să-i privim de aproape, nu cu ochiul geografului, ci cu al călătorului, care vrea să priceapă şi sufletul peisagiului. Când cutreieri admirabilele livezi care duc de la Dorna spre Prundul Bârgăului, sau când ţii plaiul pe sub culmile Rodnei, dacă eşti locuitor al altui ţinut românesc, te surprind în primul rând aerul aspru şi spirtos al acestor înălţimi. Răcoarea te izbeşte în faţă ca un pahar de apă rece. Scuturi capul, căci pe păr se prinde boarea şi pe buze simţi nevăzute picături de ploaie. Vântul îţi trece ca o mână umedă prin păr şi aduce miros de zăpadă şi de răşină. Un peisaj răcoros, cu forme largi, lăsându-ţi impresia de solemnitate, accentuată prin vuietul adânc al pădurii de brad în care uneori îţi pare că auzi încă tropotul zimbrilor. Tot ţinutul răsună de izvoare, unele coborând tocmai din căldările glaciare de pe Rodna sau Căliman. Munţii întregi picură şi cântă. Un abur uşor învăluie cuprinsul într-o lumină de vis, ca şi cum l-ai privi printr-un opal. Chiar pe cer senin, conturele sunt estompate în linii ca de fum, iar ierburile grele de rouă îţi ajung până la piept. O frumuseţe pură, rece, şi totuşi zâmbitoare, care te face să înţelegi de unde au putut ieşi surprinzătoarele icoane de pe pereţii externi ai bisericilor vechi bucovinene, în care pe fondul alb predomină verdele şi un albastru divin ca al lui Fra Angelico. Numai un popor de păstori munteni, al unui ţinut cu lumina învăluită în abur, a putut născoci o astfel de minune artistică, socotită azi ca una din cele mai alese realizări artistice populare ale Europei“.

„Aceste sate mari şi cu mulţi copii şprin Bărăganţ, deci gălăgioase şi vesele chiar în mijlocul sărăciei, aceste aşezări tentaculare care cresc turtite la pământ ca nişte caracatiţe, pline de cântec, de petrecere şi iubitoare de podoabe, sunt o adevărată minune. Săteni bogaţi încă nu sunt, căci până ieri au muncit la boier; strângători nu sunt, căci bucuros cheltuiesc mult pe chef sau pe o haină nouă; doritori de o gospodărie igienică sau de un trai mai chibzuit, iar nu prea sunt. Dar se înmulţesc şi dau generaţii după generaţii de tineri isteţi, întreprinzători şi buni de gură. O sete de viaţă intensă, uneori cam lipsită de orientare, dar capabilă de a birui multe piedici şi de a urca pe unii repede până la cele mai înalte trepte sociale. Fără gânduri spre trecut, fără grija viitorului, acest tineret neastâmpărat vrea să trăiască ardent prezentul. Adaptarea la împrejurările noi se face fulgerător. Portul popular aproape a dispărut. (...) Se cunoaşte influenţa oraşelor şi îndeosebi a Bucureştilor, care fascinează. Acest Bucureşti, frumos şi urât, idilic şi meschin, strălucit şi încă murdar, cu mulţi oameni de treabă şi cu mulţi fără treabă, cu frumoase biserici umilite, ascunse în umbra palatelor de marmoră ale băn-cilor, (...) e singurul oraş mare levantin care trăieşte cu frenezie, chiar pe vremuri de criză. Inteligent şi vesel, fin şi ironic, nepăsător de trecut, dar fără a-şi fi găsit figura viitorului, el atrage irezistibil şi îmbată pe mulţi“.

„Pădurea coboară pe săltate de pe grumajii de piatră şi luptă cu livezile şi grădinile care se suie pe terase, din fundul văii. Jos, căsuţe albe pretutindeni, nenumărate căsuţe albe. Tipul satului românesc risipit, în care predomină voinţa de hoinăreală, de izolare, de intimitate cu natura. Vântul, care şi-a răcorit aripile în apa de cristal a iezerelor, îndoaie fumurile depărtate ale minelor din Lupeni şi Petroşani. Deasupra lor, imens şi vânăt, se înalţă Parângul, cu nori albi pe culme, adevărat vas preistoric de lut nears, plin cu crini“.