România şi sfinţii ei

A doua duminică după Rusalii poartă pecetea Ortodoxiei româneşti, căci hotărârea Sinodului Sfintei noastre Biserici a dedicat-o proslăvirii tuturor sfinţilor români, odrăsliţi în Biserica noastră străbună încă de la revărsatul zorilor Evangheliei lui Hristos pe teritoriul actual al României. 

 

În prima duminică de la Cincizecime am cinstit pe toţi sfinţii, arătând astfel principalul scop al pogorârii şi lucrării Duhului Celui Preasfânt în lume: modelarea chipului lui Hristos în sufletele celor ce cred în El, adică sfinţirea oamenilor. Cinstind pe toţi sfinţii români, confirmăm că Duhul Sfânt a fost şi este prezent în Biserica Ortodoxă Română, odrăslind sfinţi. Nu doar la noi există o astfel de zi. Multe alte Biserici Ortodoxe naţionale îşi cinstesc sfinţii, arătând încă o dată că Dumnezeu este minunat întru sfinţii Săi, în unitatea iubirii Preasfintei Treimi, dar în diversitatea popoarelor. Duminica Sfinţilor Români reprezintă, aşadar, un memorial viu al prezenţei şi lucrării Duhului Sfânt pe pământ românesc, de la apariţia creştinismului până la sfârşitul veacului, căci noi, românii, ne-am trezit ortodocşi, nu am devenit astfel, de aceea dreapta credinţă constituie un dat ontologic naţiunii noastre. Conştientizând acest lucru, ne vom strădui poate mai mult să-L căutăm pe Hristos, ajungând prietenii Lui, neuitând spusele lui Nichifor Crainic că împlinirea umanului constă în dobândirea sfinţeniei. Oare în Împărăţia lui Dumnezeu, sfinţii unei ţări sunt distincţi? Sfântul Evanghelist Ioan, în cartea Apocalipsei, spune că la sfârşitul veacurilor fiecare neam îşi va aduce slava în faţa tronului Preasfintei Treimi, în Împărăţia cerurilor. Ce-L poate uimi pe Dumnezeu din istoria unui popor? Edificiile culturale? Graniţele politice? Demnitarii? Geniile? Poate că da, doar dacă toate acestea poartă pecetea frumuseţii interioare, însă în mod cert sfinţii unui neam reprezintă măreţia cea veşnică a poporului lor în faţa unicului izvor al sfinţeniei, Dumnezeu. 

 

Cinstind pe sfinţii români, cinstim toată istoria atâtor veleaturi în care Biserica dreptmăritoare a însoţit istoria nu de multe ori tihnită a naţiei româneşti, fiind de cele mai multe ori catalizatorul voinţei şi simţirii româneşti, când provocările vremurilor ne-au determinat să ne strângem la sânul „maicii spirituale a neamului românesc“, după cum numea Eminescu Biserica Ortodoxă. 

 

Aşadar, poporul român a născut sfinţi, dovedindu-şi astfel vocaţia cerească. Se cuvine să remarcăm că Duhul Sfânt nu a căutat preferenţial la provenienţa, starea socio-profesională, educaţia ori cultura românilor pentru a-i transforma în prietenii şi casnicii lui Dumnezeu. Singurul criteriu l-a constituit iubirea. Sfinţii români nu au fost oameni şablon. Hristos, Cel Unul, este prezent în sfinţii români cei mulţi, învederându-ne că îndemnul de a ne sfinţi priveşte toată suflarea, „de la vlădică până la opincă“, după cum ar glăsui o veche zicere românească. Faptul acesta l-a adeverit mulţimea sfinţilor români, dar şi diversitatea lor, ca statut social, profesional sau vârstă. Domnitori, vlădici, călugări, preoţi, simpli ţărani cu mâini bătătorite de muncă, intelectuali, soldaţi, domniţe ori boieri darnici şi credincioşi, tineri, copilandri, adulţi, bătrâni ninşi de vreme, toţi au avut ca preocupare dobândirea mântuirii. Cinstindu-i pe fraţii noştri români proslăviţi în Ceruri, săvârşim nu doar un act de cult, ci şi unul patriotic. 

 

Multă vreme s-a afirmat că numai românii nu-şi au sfinţii lor naţionali. Iată că avem acum posibilitatea să ne amintim de toţi cei ridicaţi din neamul nostru la darul sfinţeniei, ştiuţi ori neştiuţi, cinstiţi dintotdeauna de către popor. Lipsa sfinţilor naţionali din sinaxarul nostru ortodox l-a determinat pe scriitorul B.P. Hasdeu să exclame cu tristeţe şi durere: „Românii, ei singuri dintre toate popoarele creştine, nu produseseră nici un sfânt din calendar din propriul lor sân, lăsând această sarcină Muscalilor şi Grecilor“. Zicerea cunoscutului literat arată subtil că românii au avut sfinţi, deşi nu i-au recunoscut oficial. Astăzi, cu bucurie îi putem spune lui Hasdeu că şi în calendarul Bisericii noastre Ortodoxe se regăsesc şi fii ai ei, iubitori mai presus de orice ai lui Hristos şi ai Evangheliei Sale. 

 

Cronicarii, vechile hrisoave, tradiţia şi evlavia poporului credincios ne-au adus în prezent pilde de sfinţenie, roade ale credinţei milenare a poporului român, răstignit de nenumărate ori în decursul istoriei, dar înviat datorită rugăciunilor sfinţilor - pentru că sfinţii sunt rugători la Dumnezeu, mai ales pentru cei din neamul unde au răsărit. Forul suprem al Bisericii noastre dreptmăritoare le-a confirmat viaţa curată, trecându-i în sinaxare, rânduind pictarea icoanelor lor, alcătuindu-le slujbele şi acatistele. Apoi, în chip sobornicesc, le-a proclamat sfinţenia, spre bucuria întregii suflări româneşti. Odată cu înălţătoarele slujbe de canonizare din ultimul sfert de veac, simţim deopotrivă cum secularizarea încearcă să jefuiască nepreţuitul tezaur de credinţă şi evlavie românească. Sau valorile dreptei credinţe au ajuns potrivnice vieţii moderne, trăite de contemporaneitate în însingurare şi izolare faţă de Izvorul Vieţii – Dumnezeu? Oare nu mai este la modă să crezi în Dumnezeu? Este damnată apartenenţa la Biserica strămoşească? S-a învechit Ortodoxia în România? 

 

Tuturor scepticilor le spunem cu fermitate că Biserica Ortodoxă Română nu se demodează niciodată, Capul ei veşnic rămânând Hristos Dumnezeu, Care este mereu actual şi nicicând învechit. Dacă ni se cere să optăm între apartenenţa la unele structuri politice, economice sau militare, cu riscul de a ne pierde identitatea spirituală şi naţională, atunci trebuie să-L alegem pe Hristos, căci El stă mai presus decât orice putere politică ori militară. De aceea avem datoria sfântă să luptăm cu iminentele pericole ivite din ce în ce mai ameninţător, pentru ca Sfânta noastră Ortodoxie să ne strălucească în suflete, precum odinioară, în cele ale înaintaşilor noştri. Numai aşa, peste o sută sau peste două sute de ani, sau cât va mai rândui Domnul viaţa pe pământ, conştiinţa vie a Bisericii va mai avea de unde să culeagă roade ale lucrării Sfântului Duh pe pământ românesc, canonizând mulţi alţi sfinţi români.