Românul înveşmântat în straiele sfinţeniei (I)

Cu mulţi ani în urmă, câţiva părinţi mi-au povestit întâmplări minunate legate de Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ, ridicat la cinstea altarelor în anul 1992. Primul dintre ei, părintele protoiereu de Fălticeni Gheorghe Baltag şi-a amintit, îndată după descoperirea moaştelor cuviosului în pustiul Hozeva din 1980, de tinereţile lor şi de întretăierea drumurilor în zona Cernăuţilor, unde părintele studia Teologia, iar cuviosul (Ioan) Ilie Iacob urma liceul. S-au reîntâlnit câţiva ani mai târziu (1935-1936), părintele Baltag fiind diacon la Biserica "Adormirea" din Târgu Neamţ, iar cuviosul Ioan, novice la Mănăstirea Neamţ. După 50 de ani, părintele Baltag, aflat la o vârstă venerabilă, i-a revăzut chipul aşezat în raclă la puţin timp după deschiderea mormântului din peştera în care s-a nevoit ultimii ani ai vieţii. Minunata aflare a moaştelor neputrezite ale cuviosului Ioan Iacob a stârnit un viu interes în lumea Bisericii din România. Deşi ne aflam în perioada cenuşie a dictaturii, vestea s-a răspândit cu repeziciune şi chiar a fost regăsită în paginile unor publicaţii eclesiale de prestigiu. Atunci, dar şi altădată, l-am ascultat pe părintele arhimandrit Cleopa Ilie, care-l întâlnise prin anii â30 pe monahul Ioan Iacob, pe atunci bibliotecar la Mănăstirea Neamţ. Îi împrumuta periodic cărţi valoroase, pe care părintele Cleopa le citea cu nesaţ prin dumbrăvile munţilor, în compania oilor şi a privighetorilor care îl asistau întreaga zi, până când soarele se ascundea după munţi şi o linişte adâncă se aşternea până în zori.

Părintele Cleopa cunoscuse în acei ani mai mulţi călugări nemţeni de la care învăţase războiul luptei duhovniceşti. Faptele lor, desprinse parcă din istorisirile filocalice, reveneau de multe ori în omiliile cunoscutului duhovnic moldovean.

Un alt părinte care mi-a vorbit despre Sfântul Ioan Iacob a fost Arhimandritul Claudiu Derevleanu de la Mănăstirea Neamţ. Era un bătrân puţin comunicativ, retras, aproape necunoscut celor mulţi. Ucenicise în tinereţe împreună cu Sfântul Ioan Iacob şi cu alţi mulţi tineri în mănăstirea diriguită de episcopul Nicodim Munteanu, mai târziu mitropolit şi patriarh.

Cu toată tăcerea pe care o răspândea în juru-i, Arhimandritul Claudiu Derevleanu mi-a relatat de câteva ori amănunte importante din viaţa Sfântului Ioan Iacob. El a oferit de fapt date şi nume inedite care au constituit biografia Sfântului Ioan Iacob. Tânărul Ilie (Ioan Iacob) a dorit mult să intre în cinul monahal după ce îşi petrecuse copilăria şi tinereţea în mari încercări şi lipsuri, fiind orfan de la o vârstă foarte fragedă. Privat de bucuriile şi căldura sufletească cu care ar fi trebuit crescut, pruncul şi-a îndreptat de timpuriu nădejdile către Dumnezeu, şi nu către oameni. Întru începuturile vieţii călugăreşti a ucenicit la un monah deosebit de râvnitor, schimonahul Iov Burlacu, care răspundea de bolniţa mănăstirii. Ziua îngrijea bolnavii, seara mergea la Utrenie şi apoi se odihnea câteva ceasuri rezemându-şi capul pe un bolovan acoperit cu un lăicer [covor ţărănesc de lână care se aşterne pe jos sau cu care se împodobesc la ţară laviţele şi pereţii (regionalism)].

Cu asprimea părintelui Iov s-a obişnuit cuviosul Ioan încă de la început, păstrând acelaşi duh în întreaga sa viaţă, care s-a sfârşit la doar 47 de ani. Pe lângă îngrijirea celor suferinzi, monahul Ioan Iacob iubea mult cărţile vestitei biblioteci, care adăpostea preţioase manuscrise, incunabule şi exemplare rare ale tomurilor de învăţătură. După călugărie a plecat în Ţara Sfântă însoţit de călugării nemţeni Claudiu Dervleanu şi Damaschin Trofin. Au vieţuit împreună în Mănăstirea "Sfântul Sava" din pustiul Betleemului şi au vizitat Locurile Sfinte. Cuviosul Ioan Iacob a rămas acolo până la sfârşitul vieţii, ceilalţi doi s-au reîntors în mănăstirea de metanie. Despre asceza cuviosului Ioan Iacob s-a aflat din mărturisirile altora, mai ales cea a monahului Ioanichie Pârâială, ucenicul său. Anumite şi vagi referiri reies şi din însemnările şi versurile personale ale Sfântului Ioan Iacob, cele mai multe nevoinţe fiind cunoscute doar de Dumnezeu Atoateştiitorul.