În timpurile în care trăim constatăm cu îngrijorare că mulţi oameni care se declară creştini au foarte puţine lucruri care să-i lege de creştinism. Ei au primit botezul în numele Persoanelor Preasfintei
28 Apr, 2024
Românul scurt şi lăcrimos
Să ne mai mirăm de ce telenovelele nasc la noi pasiuni nebănuite? Într-o telenovelă totul este uniform, scos din aceeaşi matriţă a banalului. E un produs compact, unitar şi servit publicului ca un ceai de tei înainte de culcare. Secvenţele „dramatice“ sunt fin proporţionate, nefiind nici mai lungi, nici mai scurte decât cele în care viaţa e roz. Nimeni nu pierde, nimeni nu câştigă, totul se învârte în jurul cozii, nu se pun puncte pe „i“, nu se dau verdicte definitive. Iată de ce „modelul sudamerican“ a prins cel mai bine în solul mioritic. Pentru că şi la ei, ca şi la noi, se ascunde gunoiul sub covor, se nasc proiecte grandioase seara, dar sunt topite repede în amiaza toridă de a doua zi, orarul de lucru începe cu o cafea la care se bârfeşte exasperant, batista lăcrămoasă ne este mai la îndemână decât ambiţia, iar sărăcia capătă farmec dacă este acoperită cu petale trandafirii de „amor“.
Pe de altă parte, suntem specialişti în scurtmetraje. Nu suntem în stare să croim poveşti credibile de anvergură. Ne plictisim să imaginăm scenarii fluviu. Preferăm bancurile scurte şi seci. Nici măcar minciuna nu e longevivă la noi. Fără să vrem, ne dă de gol adevărul. De aceea, nici nu îndrăznim să gândim mai departe de ultimul cadru al unui film de scurt metraj. Douăzeci de minute ne sunt suficiente pentru a ne etala balcanismul. Suntem performerii zgârceniei în a ne manifesta trăirile. Mioriţa are câteva zeci de rânduri, Mahabharata are câteva mii. Suntem poporul lui „doi timpi şi trei mişcări“, „hai să te fac una mică“ sau „lasă, bre, că merge şi aşa“. Suntem cei care primim goluri în ultimul minut de joc. Dacă într-o pădure întâlnim o cărare, o vom face imediat pe cea de-a doua, la doi paşi de prima, doar pentru că ni se pare că astfel mai scurtăm un pic drumul. Preferăm berea „la botul calului“, decât „socializarea“ simandicoasă a unui vin tihnit, băut într-un restaurant. Ne ard tălpile şi palmele dacă sunt mai mult de trei persoane la coada din faţa noastră. Cât timp ne va fi la îndemână să spunem poveşti în doi peri, vom fi aşii scurtmetrajelor. Ne vom perfecţiona în aşa hal, încât vom spune totul într-o singură secvenţă: orice asemănare cu persoane sau fapte reale a fost şi va fi mereu posibilă în România. Sfârşit.
