Rubini & non-binari, pietre false & bizari

Paștele ortodox a fost asaltat, anul acesta, de o suită de evenimente abrazive sub raportul credinței, de situații confuze care reclamau o tâlcuire pe înțelesul tuturor. Poate de aceea rețelele s-au inflamat instantaneu, dând în clocotul indignării sau, dimpotrivă, al adulării celor petrecute în spațiu public, de la București la Moscova, de la Stock­holm la Tel Aviv. Dar oare cum ar trebui să se raporteze la aceste fapte creștinul care are cu adevărat o viață duhovnicească așezată pe făgașul Împărăției, care are o conștiință eclesială bine conturată?

De multă vreme mă bate gândul de a scrie despre conștiința eclesială a omului contemporan, dar dificultățile acestei întreprinderi vin tocmai din propria-mi interioritate. Adică din conștiința celui care ar trebui să scrie, obiectiv și realist, despre un lucru pe care el însuși nu-l percepe la adevărata sa anvergură. Nu îi este dat oricui, în această viață, să atingă un nivel de conștiință privind participarea sa la o comunitate de iubire, liber asumată interior și plenar exprimată public. Nu îi este dat oricui să trăiască vremuri de pace și prosperitate confesională, în care a crede și a-ți mărturisi credința nu mai reprezintă o culpă gravă, care se poate solda cu prigoana sau chiar cu execuția. Nu îi este dat oricui să aibă șansa nesperată de a putea încerca, din sursă directă, experiență unică și tulburătoare a rugăciunii comune, a adorării lui Dumnezeu cu glas mare, în adunări extinse. În fine, nu îi este dat oricui să poată avea acces nestingherit la Potir, la Hristos Care salvează, mântuie, mângâie, ajută, înțelepțește. Însă ce facem cu toate aceste daruri revărsate din belșug asupra noastră, ca dintr-un corn al abundenței hristice, aparent fără sfârșit? Doar o secundă s-a zgâlțâit timona istoriei și, în timpul pandemiei, totul s-a aflat în suspensie, între paranteze. Ce stare de angoasă, ce senzație de pierdere fără egal, ce tulburare a radarului duhovnicesc, a simțului veșniciei dat ca sigur... Dar și cât de repede uită oamenii cum a fost, așa încât în prezent sunt dispuși să se ia la harță din nimic, să dea cu piciorul la orice fel de formă de echilibru duhovnicesc și instinct al mântuirii pentru a avea o secundă... dreptate. Acea dreptate care ucide totul în jur, care face prăpăd între celelalte suflete, care nu conține fir de umanitate. Prorocul Isaia, de un realism dureros, ne avertizează încă de acum 2700 de ani că: „Toţi am ajuns ca necuraţii şi toate faptele dreptăţii noastre ca un veşmânt întinat. Noi toţi am căzut ca frunzele uscate şi fărădelegile noastre ne luau ca vântul” (Is. 64,5). În alte ediții (traduceri) ale Sfintei Scripturi apare expresia, parcă și mai sugestivă, „cârpă lepădată”, apropo de dreptatea omului în fața lui Dumnezeu, singurul și dreptul Judecător al sufletelor muritorilor. Și atunci?

Părintele Arsenie Papacioc, vorbind despre disputele din societatea noastră, spunea cu multă îndreptățire că pacea este de patru ori mai valoroasă decât adevărul. Desigur, nu pace cu orice preț, nu conviețuire senină cu dușmanul mântuirii noastre. Însă între noi, oameni de omenie, ar trebui căutate cu orice preț pacea, îngăduința, gingășia sufletească, solidaritatea inimii. Altminteri nu ne mai deosebim cu nimic de ceilalți, care sunt necredincioși, dar care respectă măcar cutumele de bună conviețuire socială, evitând păruiala din nimic. Așa constați, cu durere și întristare, că în fiecare zelot stă tupilat un pui de profet mânios, pus pe harță, cu adevărul propriu în numele lui Hristos pe post de ciomag ideologic, cu citate trunchiate din Sfinții Părinți, cu acreală postitoare și bolboroseli doctrinare, cu empatie zero față de sufletul celui din fața sa, în care nu mai distinge, de furie oarbă, faptul că și acela a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu... Această licență creațională - după chipul și asemănarea lui Dumnezeu - nu ne mai spune nimic. În fața noastră stau doar draci sau reprezentări ale acestora. Cu alte cuvinte, zborul îngerilor nu ne mai atrage, ci doar căderea demonilor și acoliților lor. Și, desigur, avem dreptate să-i blestemăm în timp ce se prăvălesc și să privim liniștiți de pe buza prăpastiei pe care încă viețuim: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş” (Luca 18, 11).